Biserica sărbătorește începutul anului nou în prima zi a lunii septembrie.
Prăznuirea Anului Nou bisericesc la 1 septembrie se face pentru că acum, într-o zi de sâmbătă, a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret și a intrat în sinagogă să învețe poporul din cărțile prorocilor, relatează Agerpres.ro.
‘Acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sâmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sâmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile prorocilor’. (Viețile Sfinților)
Atunci, intrând Iisus în sinagogă s-a sculat să citească și I s-a dat cartea prorocului Isaia pe care, deschizând-o, a aflat locul unde era scris:
‘Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați. Și să vestesc anul plăcut Domnului’. (Luca 4, 18, 19)
Închizând apoi și dând cartea, a început să învețe, arătându-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mântuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită.
În Legea Veche, din această lună începeau a se număra anii până la 50, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței.
Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.
‘În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mânie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mâhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea până la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori câte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea ‘sâmbătă’ (sabat), adică odihnă’. (Viețile Sfinților)
Data la care se sărbătorește Anul Nou bisericesc a fost stabilită de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea (325).
După ce ‘marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinând praznicele păgânești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbând înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rânduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creștinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a ‘anului Domnului bine primit’ ‘. (Viețile Sfinților)
* Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (470-545), monah din Dobrogea, numit Cel Mic sau Smerit, având cunoștințe temeinice de astronomie, a stabilit la vremea lui pascalia sau data sărbătoririi Paștelui și a fixat cronologia erei creștine, luând pentru prima dată ca punct de plecare pentru numărarea anilor Nașterea Mântuitorului ca anul 1 al erei creștine.
După ce a petrecut o perioadă la Constantinopol, Sfântul Dionisie a mers la Roma, unde a fost hirotonit preot. A tradus în limba latină lucrările Sfinților Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantinopolului.
* Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul s-a născut în ținutul Ciliciei, la sfârșitul secolului al IV-lea. A plecat de tânăr la o mănăstire unde a fost primit după șapte zile, timp în care a fost lăsat să aștepte la poartă fără mâncare și apă.
În viața monahală a practicat o asceză foarte severă. Între mijloacele la care a recurs spre a-și supune trupul, iar mintea să fie înălțată la Dumnezeu, în rugăciune, a fost și acela de a-și înfășura tot corpul, pe sub haine, cu o funie din frunze de palmier, extrem de tăioase, care îi provoca răni îngrozitoare, adânci până la os.
Starețul mănăstirii, considerând că acest fel de trăire nu era firesc și nu se potrivea cu al Sfinților Părinți, l-a scos din mănăstire. După ceva timp l-a căutat și l-a adus înapoi.
De altfel chiar și părinții acelor vremuri trăitori în pustie, auzind de nevoința acestui monah, au trimis să fie încercat duhul său, ca nu cumva să nu fie potrivit cu trăirea ortodoxă, care presupune ascultare desăvârșită.
În vremea în care Cuviosul se urcase pe un stâlp înalt, părinții au trimis un sol să îi spună să coboare și, în cazul în care ar fi ascultat, să îl lase să trăiască așa cum a ales, însă, dacă s-ar fi împotrivit, să îl coboare jos cu forța.
Pentru ascultarea sa l-au lăsat părinții pe stâlp, pe care Sfântul Simeon îl tot înălța. În acest fel Sfântul Cuvios Simeon a devenit primul ‘stâlpnic’ sau ‘stilit’, inaugurând un mod de viață ascetic impresionant, dar foarte greu de imitat.
Noaptea toată și ziua, până la ceasul al nouălea, Sfântul Simeon stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învățătură celor ce se întâmplau acolo; apoi asculta nevoile și cererile tuturor celor ce veneau la dânsul și pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblânzea certurile și pricinile omenești și făcea pace. Apoi, apunând soarele, iar se întorcea la rugăciune.
Pe lângă această rânduială zilnică, Sfântul Simeon trimitea scrisori în multe părți ale Bisericii, demnitarilor și împăraților, pentru întărirea adevărului de credință în fața ereziilor care tulburau creștinătatea, îndemnând spre frica de Dumnezeu, spre milostivire și dragoste și învățând mult pe toți pentru folosul sufletesc.
Printre vizitatorii chiliei sale de pe stâlp, care ajunsese în cele din urmă la 36 de coți (aproximativ 24 de metri), se numără și patriarhul Antiohiei, Domus (441-450), precum și împărații bizantini Teodosie al II-lea (408-450), Marcian (450-457) și Leon I (457-474).
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul a murit în anul 460, iar sfintele sale moaște au fost duse în Antiohia. (sursă: Viețile Sfinților – paginiortodoxe.tripod.com)
Rovinieta pentru autoturisme se scumpește de la 1 septembrie / Cresc și amenzile pentru lipsa ei
