200 de stațiuni din Alpi au fost abandonate. Lupta disperată a industriei de schi cu încălzirea globală

Sute de stațiuni de schi din Alpi sunt complet abandonate. Încălzirea globală a lovit în plin industria turismului de iarnă. Efectele se simt și în România. Hotelul de gheață de la Bâlea Lac nu a mai fost construit în acest an. Explicația e simplă: temperaturile ridicate. De Crăciun au fost 20 de grade, iar de ninsori puteam vorbi numai la peste 1800 de metri. ”Ne pregătim pentru momentul în care oamenii nu vor mai veni în stațiunile noastre să schieze, ci ca să vadă zăpadă,” spune unul dintre liderii asociațiilor hotelierilor montani.

Oamenii de știință cred însă că au găsit o soluție pentru a ne putea bucura în continuare de sezonul de schi – iar această soluție ar putea ajuta comunități vulnerabile din jurul lumii, se arată într-un material publicat de The Guardian, în ediția online.

Atunci când antreprenorul francez Jacques Mouflier a vizitat vizitat satul Val d’Isère din Alpi, în 1935, a prezis viitorul. „Aici se va întâmpla un miracol”, i-a spus el fiului său, arătând spre munții care înconjurau satul. „Campioni la schi din lumea întreagă vor veni să concureze unde stăm noi acum”.

Și a avut dreptate. În 1948, Val d’Isère a dat Franței primul campion olimpic la schi, iar de atunci atleți profesioniști s-au înghesuit să meargă în micul sat care stă la 1850 de metri deasupra nivelului mării pentru a se antrena și a concura. Sunt însoțiți de zeci de mii de amatori. Numai anul trecut, statiunea a vândut 1,3 milioane de „zile” de schi turiștilor. În plus, este stațiunea preferată de schi a britanicilor.

Ani la rândul, sursa atracției stațiunii Val d’Isère – în afara peisajelor aproape ridicol de pitorești, a hotelurilor de cinci stele sau a celor 300 de kilometri de piste de schi în stare ireproșabilă – a fost certitudinea zăpezii. În fiecare an, apariția primei ninsori la mijloc de noiembrie a fost la fel de sigură ca un ceas elvețian. În 1955, atunci când stațiunea a început să organizeze competiția anuală de schi Critérium de la Première Neige (n.r. – competiția primei zăpezi), organizatorii se lăudau că Val d’Isère este singurul resort care poate garanta zăpadă pe tot parcursul lunii decembrie.

La începutul anilor 1980, organizatorii și localnicii au observat o timidă schimbare. Momentul primei ninsori venea tot mai târziu. Solul ieșea la suprafață pe pârtiile care până mai recent erau acoperite toată iarna de un imaculat alb. În 2014, prima ninsoare a ajuns să vină atât de târziu în Val d’Isère încât, pentru prima dată în istoria competiției, Critérium de la Première Neige a fost mutată din Franța tocmai în Suedia.

Din motive pe care oamenii de știință nu le înțeleg în totalitate, Apii se încălzesc mai repede decât restul planetei. Dacă la nivel global temperatura medie a crescut cu 1,4 grade Celsius de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent, în Alpi temperatura a crescut cu 2 grade Celsius. Iar în ultimii 100 de ani, numărul orelor cu soare dintr-un an a crescut cu 20%. Căldura și lumina generate determină topirea zăpezii sau stopează cu totul căderea acesteia. În 2017, Institutul Federal Elvețian pentru Zăpadă și Studiul Avalanșelor a măsurat că în Alpi a nins cel mai puțin din 1874 până în acel moment. Iar în aprilie anul trecut, Uniunea Europeană pentru Geoștiințe a arătat că 90% din volumul ghețarilor din Alpi – o sursă esențială de apă potabilă, irigații și pârtii de schi – s-ar putea topi până la sfârșitul acestui secol.

Pentru industria de schi din Alpi, care găzduiește 35% din toate pârtiile de schi din lume pe teritoriul a opt țări și un număr estimat de 120 de milioane de turiști anual, topirea ghețarilor este echivalentul morții.

Val d’Isère este una dintre stațiunile din Alpi aflate la cea mai mare altitudine, așa că va fi printre ultimele care vor simți efectele acestei catastrofe climatice. Însă la altitudini mai joase, dispariția zăpezii a lovit deja devastator în industria de schi, dar și în comunitățile locale care trăiesc din turism.

Din 1960 încoace, sezonul mediu de schi s-a scurtat cu 38 de zile. Zilele cele mai reci din an nu mai sunt în luna decembrie, ci mai degrabă la început de ianuarie. Iar acest fenomen a desincronizat sezonul de schi de Crăciun. O perioadă considerată până nu demult cea mai lucrativă pentru industria de schi.

Situația a devenit atât de gravă încât, în 2017, Uniunea Europeană a lansat proiectul Prosnow, în cadrul căruia oamenii de știință ofereau sfaturi managerilor de stațiuni de schi despre cum să „păstreze durata sezonului de schi cu 30% mai puțină zăpadă”. Aceste eforturi nu au avut succes în totalitate. Potrivit unor rapoarte, în jur de 200 de stațiuni de schi din Alpi au fost deja abandonate. Hotelurile falimentare sunt goale, iar teleschiurile se leagă sinistru în vânt.

Dezastrul care bate la ușile stațiunilor din Alpi, inclusiv Val d’Isère, a fost un fenomen evident pentru Olivier Simonin, directorul de turism al stațiunii, încă din sezonul 2006-2007. În acel an, lipsa zăpezii a cauzat un declin de 7% a profitului tuturor stațiunilor din Alpi.

În septembrie, pentru prima dată, principalul sindicat din industria de schi, Domaines Skiables de France, a organizat o întâlnire de urgență cu directorii celor mai importante stațiuni de schi din Franța în care s-a discutat criza existențială cu care se confruntă. 25 de directori au participat la această întâlnire, iar atmosfera a fost una „sobră”: „Nimeni nu vrea să moară”.

Spre deosebire de locuitorii insulei Kiribati, ale căror case vor fi înghițite de apele Oceanului Pacific în următorii câțiva ani, sau de fermierii din zona rurală a Bangladesh-ului, ale căror recolte sunt distruse de câte ori sunt inundate de apă sărată, industria de schi din Alpi, una de miliarde de euro anual, este disproporționat de bine echipată pentru a lupta pentru supraviețuire. 

Iar stațiuni precum Val d’Isère au investit sute de milioane de euro în soluții dintre cele mai simple: atunci când zăpada nu mai cade, este timpul să-ți faci propria zăpadă.

„Ai nevoie de patru lucruri pentru a face zăpadă”, a spus Pierre Mattis într-un interviu acordat The Guardian în septembrie. Este cel care răspunde de instalațiile de făcut zăpadă din Val d’Isère. „Apă, aer, frig și talent”.

Era dimineața unei zile din 1995 atunci când Mattis a aflat că va fi relocat în stațiunea din Alpi, unde se va ocupat de  mașinile de făcut zăpadă. Inginerul de 28 de ani se specializează până atunci pe instalații de schi. Patru ani mai târziu a început construcția unei adevărate „fabrici” de zăpadă. A instalat o rețea de nu mai puțin de 70 de kilometri de țevi sub munte care acum, după ani de expansiune și îmbunătățiri, poate acoperi cu zăpadă 65 de kilometri de pârtie la o simplă atingere de buton. Este una dintre cele mai sofisticate „fabrici” de zăpadă din lume.

Primul tun de zăpadă din Europa a apărut în Italia, la începutul anilor 1980, la scurt timp după ce locuitorii Val d’Isère au început să observe timidele schimbări de climă. Iernile cu temperaturi ridicate au fost și înainte de anii 1980, a explicat Robert Steiger, economist și cercetător în turism la Universitate din Innsbruck, însă „în acel moment comunitățile din Alpi nu erau atât de dependente de turism”. Astăzi, 95% dintre stațiunile de schi din Italia, 70% dintre cele din Austria, 65% dintre cele franceze și jumătate dintre cele din Elveția depind de tunuri de zăpadă pentru supraviețuire, potrivit estimărilor făcute de Claus Dangel, CEO al Bächler, companie producătoare de astfel de utilaje de care depind peste 200 de stațiuni din Alpi.

Ai nevoie de multă tehnologie, apă și energie pentru a produce cantitatea de zăpadă care acum două-trei generații ar fi acoperit Alpii în mod natural. Centrul de control al lui Mattis, de exemplu, arată ca buncărul unui personaj negativ din filmele cu James Bond. Este suficient de mare încât să găzduiască 40 de autobuze supraetajate. Înăuntru sunt șase pompe înalte de peste 3 metri, filtre de apă și un perete plin cu ecrane de computer. Echipa de „producători de zăpadă” a lui Mattis este formată din 12 persoane. Cu ajutorul unui program software construit „in house”, echipa controlează o rețea vastă de mașini de zăpadă. Pe toată durata sezonului de schi, trei oameni monitorizează noapte de noapte sistemul. Reglează poziția tunurilor, controlează calitatea zăpezii și pot „petici” peste noapte porțiunile de pârtie care s-au topit.

Nu mai puțin de 650 de tunuri lansează zăpadă peste pârtii cu o viteză de 250 de km/h. Acum 10 ani, tunurile puteau fi așezate la 80 de metri depărtare unul de altul și ar fi făcut față. În prezent, din cauza încălzirii globale, această distanță s-a redus la jumătate.

Ultimul update de instalații a fost făcut în 2014 și a costat 2 milioane de dolari. Poate produce 8.000 de metri cubi de zăpadă pe oră. „Fabrica de zăpadă” a lui Mattis, una dintre cele mai mari din Alpi, diferă de restul pentru că este aproape total produsă „in house”. Mattis susține chiar că sistemul lui este unic și le permite că controleze inclusiv densitatea zăpezii. Acest lucru îi ajută să creeze zăpadă mai compactă și mai „rapidă”, perfectă pentru competiții oficiale.

Însă tehnologia presupune un cost financiar mare și are un impact ecologic major. Astăzi, unul din 20 de euro cheltuiti în Val d’Isère este direcționat către producerea de zăpadă. Așa sunt acoperite costurile cu energia, staff-ul, mentenanța și upgrade-urile de sistem. Un fel de taxă ascunsă pe zăpada artificială, care crește în mod constant. Și chiar dacă aceste instalații devin din ce în ce mai eficiente energetic, un tun de zăpadă obișnuit consumă aproximativ cât un boiler de uz domestic. Multiplicați asta la zeci de mii de tunuri câte există în Alpi. Cu alte cuvinte, tunurile de zăpadă contribuie la problemele de climă pe care ar trebui să le rezolve. Sunt însă, fără doar și poate, esențiale.

Instalațiile precum cea creată de Mattis sunt esențiale pentru supraviețuirea stațiunilor montane din Alpi. Însă costisitoare. Tocmai de aceea, stațiuni mai puțin bogate apelează la o metodă mai ieftină pentru a asigura începerea sezonului se schi în octombrie: „recoltarea zăpezii”. Asta presupune ca zăpada să fie strânsă în lunile ianuarie și februarie sau produsă artificial, pentru că oricum costurile sunt mai reduse acum decât în lunile mai calde. Apoi zăpada este acoperită cu un stat de 40 de centimetri de rumeguș, care absoarbe umezeala și păstrează zăpada rece, compactă și ușor de manevrat în lunile de vară. La sfârșit de octombrie, rumegușul este îndepărtat, iar zăpada este așezată pe pârtii pentru debutul sezonului de schi. 

Pe termen lung, zăpada produsă artificial nu va putea salva nici măcar cele mai bogate stațiuni de schi din Alpi. Iar acum cei care se ocupă de resorturi iau în considerare ce schimbări fundamentale pot să facă modelului de business astfel încât să se adapteze încălzirii globale. Pentru multe stațiuni, asta înseamnă reorientarea spre activități care să nu fie legate de schi, cum ar fi drumețiile sau mersul cu bicicleta. „Suntem conștienți de ce ne așteaptă”, a spus Olivier Simonin, directorul de resort Val d’Isère. „Va trebui să schimbăm macazul complet”.