În Gaza, la fel ca în Iran și Coreea de Nord, jurnalismul se străduiește să atingă „cea mai bună versiune disponibilă a adevărului”.
Dorim să avem acoperire media a statelor polițienești oribile, chiar dacă asta va fi ceva complicat și va implica ocolirea unor aspecte? Aceasta este adevărata întrebare care apare în urma scandalului generat de organizația de monitorizare media pro-Israel, honestreporting.com, cu constatările sale conform cărora jurnaliștii din Gaza folosiți de mass-media străină fuseseră martori la atrocități comise de Hamas pe 7 octombrie.
Menționând câțiva fotoreporteri asociați cu Associated Press, Reuters, New York Times și CNN, respectivul material s-a integrat într-un narativ mai amplu privind nedreptatea mass-media față de Israel. Ca fost redactor pentru Orientul Mijlociu la AP și fost președinte al Asociației Presei Străine pentru Israel și teritoriile palestiniene, mi-am spus: „Ce naiba, mă bag direct în acest subiect”.
Presupusa dezvăluire implică puțin mai mult decât observarea faptului că fotografiile realizate în interiorul Israelului – inclusiv imagini șocante cu răpiri și cadavre – au fost atribuite palestinienilor din Gaza. Aceștia au intrat clar în Israel fără permis, dar implicarea a fost o de lipsă de scrupule și mai înfricoșătoare de atât.
Organizațiile media au publicat negări care se rezumă în mare parte la următoarele: Nici organizația, nici reporterii în cauză nu au avut în prealabil cunoștință de atac; imaginile proveneau de la o oră sau mai mult după forțarea frontierei, indicând faptul că fotoreporterii în cauză nu fuseseră incorporați cu atacatorii (cum ar fi fost, să zicem, mass-media americană în Irak); toți erau freelanceri, nu angajați – ceea ce înseamnă pur și simplu o relație mai puțin profundă cu ei și o verificare mai puțin exhaustivă a istoricului lor.
Și deși acest lucru a fost doar sugerat, principalul element de apărare este că aceasta era o mega-știre, toată lumea zbătându-se haotic pentru a ajunge la poveste. Acesta este, esențializat, paradigma „mai scutiți-ne” combinată cu un sentiment genuin de misiune din partea jurnaliștilor curajoși dispuși să se arunce în foc.
Chiar și așa, s-a simțit clar un disconfort. În afara cercurilor jihadiste, puțini se bucură să fie acuzați, fie și implicit, de complicitate la terorism. Și toți înțelegem că partizanii și cei în doliu vor fi mai puțin interesați de subtilitățile acoperirii conflictelor.
De fapt, AP a anunțat că nu va mai colabora cu Hassan Eslaiah, care a atras multă nemulțumire din mai multe motive. În primul rând, s-a filmat lângă un tanc în flăcări anunțând că echipajul său fusese răpit, dar nu purta însemne de presă. Apoi a apărut un selfie recent pe rețelele sociale cu liderul Hamas, Yehia Sinwar, în care Eslaiah zâmbește în timp ce uber-teroristul îl sărută pe obraz; apoi au apărut e-mailuri scurse, care îl portretizează ca având simpatii față de Hamas. AP și-a pierdut răbdarea cu încălcarea destul de clară a draconicelor sale „News Values and Principles”.
