Hezbollah, un instrument al fanaticilor din Iran, ar putea aduce o catastrofă în „Parisul Orientului Mijlociu”. Totul din cauza unei greșeli vechi de un secol.
A existat cândva în Orientul Mijlociu un grup etnic nemusulman care ar fi putut forma propria sa mică țară cu o majoritate solidă și o cultură cu înclinații occidentale. Dar a devenit puțin lacomă și a optat pentru un teritoriu puțin mai mare – unde majoritatea sa a dispărut. Conducerea grupului s-a gândit că grupurile musulmane din noul amalgam ar putea fi ținute la distanță prin diverse mașinațiuni.
Acest lucru poate semăna foarte mult cu evreii israelieni, care descoperă din nou în aceste zile provocările coabitării etnice în Orientul Mijlociu. Dar eu vorbesc despre creștinii maroniți din Liban, a căror mare tragedie a fost aceea că un virus mental cunoscut sub numele de „Marele Liban” a pus stăpânire pe ei în momentul în care puterile împărțeau Imperiul Otoman învins după Primul Război Mondial.
Această greșeală a creat Libanul, care marchează la 22 noiembrie cea de-a 80-a aniversare a versiunii sale de independență. Dar nu este o sărbătoare, pentru că Libanul se află chiar acum, în timp ce scriu, la mila unei miliții teroriste musulmane șiite cunoscute sub numele de Hezbollah, care este înarmată și finanțată de ayatolahii din Iran. Acești criminali cântăresc dacă ar fi o idee bună să atace Israelul, o putere nucleară vecină pe care au ales deja să o amenințe cu probabil 150.000 de rachete îndreptate spre sud.
După cum știm, Israelul duce în prezent ceea ce pare a fi un război până la ultima suflare cu Hamas, un alt proxy iranian în regiune, care în 2007 a deturnat Fâșia Gaza și cele 2 milioane de palestinieni nefericiți ai săi. Hamas a considerat oportun să invadeze Israelul și să masacreze 1.400 de persoane, inclusiv bebeluși în pătuțurile lor, la 7 octombrie. Israelul nu are nevoie de un al doilea front mai mult decât a avut Napoleon Bonaparte după Revoluția Franceză, așa că face tot posibilul pentru a descuraja Hezbollah.
Mă simt încrezător în a face afirmația că israelienii nu râvnesc la nicio parte a Libanului și nici nu nutresc rea-voință față de poporul său. Dar liderii israelieni au spus clar că, dacă Hezbollah atacă, pagubele aduse Libanului, în mare parte prin intermediul atacurilor aeriene pentru a degrada și distruge Hezbollah, vor fi enorme. Rundele anterioare sugerează că amenințarea este credibilă, deoarece Israelul, deși destul de inteligent uneori, nu a găsit o cale mai delicată. Și nici o terță parte nu a făcut-o, din câte știu eu.
Într-adevăr, asta s-a întâmplat în 2006, ultima dată când Hezbollah a decis să provoace Israelul. Rezultatul a fost un război de o lună, în care au fost uciși peste 1.000 de oameni în Liban (probabil jumătate de la Hezbollah) și au fost provocate pagube considerabile la nivelul infrastructurii și în care au murit și 165 de israelieni, majoritatea soldați. De atunci, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, s-a ținut mai mult departe de ochii publicului, se pare că într-un buncăr, cuvânt care pare potrivit.
În schimb, grupul s-a concentrat pe acumularea puterii politice prin intermediul patronajului în Liban și pe sprijinirea dictatorului sirian Bashar al-Assad în efortul său, aparent de succes, de a se agăța de putere, în ciuda faptului că și-a gazat propriul popor și a prezidat la moartea a jumătate de milion de sirieni și la strămutarea a poate jumătate din populația sa totală. Dintre acești refugiați, aproximativ 1,5 milioane au ajuns în Liban, iar alții continuă să sosească – doar unul dintre motivele crizei economice din Liban, caracterizată de o hiperinflație de peste 200% pe an.
Inspirată de Hamas și probabil încurajată de Iran, Hezbollah a lovit Israelul în ultimele săptămâni cu focuri de artilerie, atacuri cu lunetiști și bombardamente care au ucis mai multe persoane și au provocat evacuarea unei mari părți din nordul Israelului.
Guvernul libanez a implorat Hezbollah să rămână în afara luptei. În vremuri mai puțin anormale, acest guvern este condus de un „președinte” destul de neputincios, care, conform înțelegerii tradiționale, este creștin. Dar săptămâna trecută s-a împlinit un an de când Libanul nu are președinte, deoarece parlamentul nu se poate pune de acord asupra unuia, atât de mari sunt tensiunile și corupția. Între timp, o petiție împotriva implicării libanezilor a fost semnată de aproape 10.000 de persoane suficient de curajoase pentru a critica public Hezbollah.
Cum a ajuns Libanul într-o astfel de stare și într-o astfel de conjunctură? Merită să o examinăm, pentru că povestea tristă a creștinilor maroniți conține în ea lecții pentru noi toți.
Maroniții își trag originile din alte grupuri din Levant, inclusiv fenicienii și semitii elenizați, dintre care primii au fost evanghelizați în primii ani ai creștinismului. De mai multe secole, ei au fost recunoscuți ca un grup etno-religios distinct care trăiește în Muntele Liban, un lanț ce domină Beirutul și alte orașe de pe coasta estică a Mediteranei. Invazia arabo-musulmană din secolul al VII-lea a lăsat coasta în mare parte singură, deoarece noii veniți nu erau navigatori și au preferat valea Bekaa, mai interioară.
În ciuda războaielor devastatoare din secolul al XIX-lea cu druzii din zonă, maroniții au constituit o majoritate clară în această zonă, iar în 1861, sub presiunea europeană, au primit o subdiviziune otomană autonomă numită „mutasarrif”.
După Primul Război Mondial, când puterile aliate victorioase împărțeau prada Imperiului Otoman, francezii au primit zona care avea să devină Siria și Libanul de astăzi. O posibilitate clară a fost crearea unui stat embrionar pentru maroniți din aceeași subdiviziune otomană. Dar conducerea maronită a preferat să îl extindă în interior și spre sud, sub sloganul „Grand Liban” („Marele Liban” în franceză). Maroniții și-ar fi pierdut majoritatea puternică, dar credeau că o țară mai mare ar fi mai bună, parțial datorită forței de muncă musulmane ieftine.
Conferința de pace de la Paris din 1919 este amintită mai ales pentru Tratatul de la Versailles, care, impunând condiții umilitoare Germaniei învinse, a contribuit la apariția naziștilor. Dar o altă mare calamitate care a apărut acolo a fost cea a maroniților, prin propria lor mână.
Francezii au primit un „mandat” al Ligii Națiunilor asupra Siriei și a „Marelui” Liban, care s-a evaporat câteva decenii mai târziu, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Ambele țări erau o încrengătură de etnii. Antipatia din Siria dintre minoritatea dominantă, alawiții, și toți ceilalți – druzi, kurzi, șiiți, sunniți, asirieni – a devenit foarte clară în recentul război civil din această țară. Dezintegrarea Libanului l-a precedat.
Maroniții au crezut că pot domina țara prin faptul că sunt în general mai bogați, mai bine educați, mai conectați prin comerț și printr-o cultură francofilă cu Europa și prin aranjamente locale, cum ar fi garantarea funcției de președinte. Nimic din toate acestea nu a funcționat.
În 1975 a izbucnit un război civil care avea să dureze 15 ani și să decimeze și mai mult rândurile maroniților, deoarece bogăția și relațiile lor au forțat emigrarea. Maroniții reprezintă acum poate un sfert din cele 5 milioane de locuitori (împreună cu alte grupuri, creștinii formează aproximativ o treime). Aproximativ 3 milioane dintre ei trăiesc în Brazilia și peste un milion în SUA.
Războiul civil libanez a fost agravat de prezența câtorva sute de mii de refugiați palestinieni din războiul din 1948 care a dus la înființarea Israelului, care s-au adăugat la majoritatea musulmană și, de asemenea, prin intermediul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, au provocat Israelul la o invazie în 1982. Israelul a reușit să expulzeze OEP din țară, dar prezența sa acolo (împreună cu o scurtă desfășurare americană) a contribuit la apariția Hezbollah, care, cu ajutorul iranienilor, este mult mai puternică decât ceea ce se numește armata libaneză.
Țara are o cincime din producția economică pe cap de locuitor a Israelului – aproximativ 10.000 de dolari pe an – și se află mereu pe marginea prăpastiei. Visul maroniților de a avea un „Paris al Orientului Mijlociu” are acum aspectul unei glume crude.
Care este lecția? Cea principală este universală. Dacă vreți să aveți o țară multietnică, ar fi bine să aveți o populație care să iubească multiculturalismul (așa cum multe populații par să nu o facă).
Cea mai ascuțită este pentru vecinii de la sud. Chiar vreți un „Mare Israel”? Credeți că îi puteți domina la nesfârșit pe palestinienii musulmani? Uitați-vă la Liban, gândiți-vă mult și bine. Trebuie să eradicați Hamas, nu prea încape vreo îndoială; dar lecția masacrului din 7 octombrie este probabil că o partiție reală, un divorț neamical, poate fi opțiunea mai puțin rea.
