În speranța că va topi orice opoziție din rândurile UE la ofensiva sa de anexare a Groenlandei, președintele Donald Trump a anunțat în weekend că va impune tarife vamale suplimentare pentru opt țări europene (totodată și membre NATO): zece procente pe toate bunurile, de la 1 februarie, și 25% începând cu 1 iunie.
Cu adevărat importante în amenințarea trumpistă cu agresiunea tarifară împotriva celor opt sunt urmpătoarele două aspecte:
- Donald Trump este presat să anexeze Groenlanda întrucât a exclus din start orice altă variantă de mijloc. Dar mai presus de asta, Donald Trump este presat să pună mâna pe Groenlanda la cel mai mic preț posibil.
- Donald Trump a împins Europa spre ceea ce am putea intitula drept un “moment Canada”.
Cu privire la punctul 1
Atunci când ne gândim la preț, în general suntem tentați să ne gândim doar la bani.
În cazul Trump-Greoenlanda, banii reprezintă doar jumătate din poveste.
În teorie, da, o variantă ar fi cumpărarea Groenlandei. Există chiar o practică americană, vezi cazurile Louisiana și Alaska, deși este o practică de secol XIX.
Totuși, problema lui Trump este aceea că prețurile unor asemenea “parcele” au evoluat masiv în ultimii 200 de ani întrucât și proprietarii-țintă au evoluat ei înșiși în acest interval, harta politică, economică și geografică nu mai este aceeași, iar dinamica relațiilor internaționale este profund alta.
Altfel spus, pe de o parte, Groenlanda nu va putea fi cumpărată la preț de chilipir, iar pe de alta, pentru Trump costurile economice și politice ar fi incomensurabile și incontrolabile dacă ar decide să cheltuiască sume astronomice pe o asemenea “afacere”.
Apoi, în cazul Trump-Groenlanda, cealaltă jumătate de poveste privind prețul la care ar putea fi anexată insula nu este de ordin financiar, ci de ordin militar.
În caz că nu poate obține un preț de nimic, dar nici nu vrea sau nu poate să achite o sumă astronomică, Trump nu ar avea de ales decât să împingă lucrurile spre punctul vecin cu confruntarea armată.
Asta ar însemna, desigur, invadarea teritoriului. Invadarea teritoriului s-ar face pe cale militară, iar nu civilă, deci cu soldați înarmați până-n dinți, iar nu cu activiști MAGA înarmați cu șepcuțe roșii.
Invaziei militare americane, europenii i-ar opune sau nu i-ar opune rezistență (pentru moment, vedem aici o oarecare ambiguitate și să sperăm că este din aceea strategică).
Și dacă europenii s-ar opune militar americanilor, și dacă nu ar face-o, cert este că NATO va înceta să mai existe, cel puțin în formula inventată și întreținută vreme de opt decenii de către americani. Ar fi un lucru dezastruos pentru ambele maluri ale Atlanticului, căci din acel moment pierderile vor fi de ordin strategic pentru europeni, dar nu vor fi de altă natură nici pentru SUA.
Din acea clipă, Washingtonul va trebui să își facă griji fără precedent pentru o mulțime de resurse esențiale în proiecția forței militare și economice a SUA în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
Nimic nu va mai fi la fel între America și Europa, de la accesul SUA la baze militare de pe continent și nu numai de pe continent, la infrastructuri portuare-cheie, la prezența efectivă a militarilor americani pe teritoriul european și până la accesul SUA la consumatorii din spațiul UE.
Într-o logică în care America ar fi dornică de evoluție, iar nu de involuție, prețul militar ar fi din start de neluat în calcul la Washington și ar fi infinit mai mare decât cel mai astronomic dintre prețurile în bani imaginabile.
Dar în universul trumpist, precum în cel napoleonian, hitlerist sau putinist, nu trebuie mizat totul nici pe logică și nici pe rațional.
Pentru moment însă, asistăm la faza mult mai cerebrală în care Trump caută să-și satisfacă libidoul imperialist forțând obținerea unui preț de chilipir.
Iar unul dintre indiciile în acest sens zace tocmai în anunțul de sâmbătă seară: vezi, pe de o parte, țintirea a doar opt membri UE (probabil în speranța creării unor diviziuni în interiorul UE), iar pe de alta, vezi etapizarea tarifelor pentru cei opt – 10% inițial și 25% abia din iunie.
Tocmai acest joc de etapizare, în intimidarea europenilor în cursul “negocierii”, trădează faptul că Trump însuși se simte și el intimidat de ceva: de orizontul negru pe care l-ar deschide faptul de a fi nevoit la un moment dat să aleagă între a plăti cel mai mare preț financiar sau cel mai mare preț militar.
Europenii au și timp, și resurse, și instrumente, și pârghii pentru a-l face pe Trump să priceapă în ce s-a băgat și mai ales să simtă cu anticipație ceea ce ar putea rezulta în caz că nu se va liniști.
Și, ca niciodată până acum, a sosit momentul ca europenii să acționeze convingător.
Cu privire la punctul 2
Imediat după postarea de sâmbătă seara privind pedepsirea cu tarife a celor opt state europene, UE a plonjat, vrând-nevrând, într-o cu totul altă realitate. Nu am numit-o întâmplător “momentul Canada”.
După preluarea noului mandat de președinte, Donald Trump a făcut imediat din Canada ținta predilectă a penalizării comerciale și a ideii de anexare.
Până să asistăm, în 2026, la coșmarul Groenlanda, am avut parte de un 2025 marcat de o ofensivă trumpistă la adresa canadienilor.
Lucrurile s-au împuțit atât de mult în relația acestei țări cu SUA, încât a fost dat peste cap comerțul strâns dintre cei doi vecini, în Canada au apărut inițiative largi de boicotare a produselor americane, numele Trump a devenit echivalentul pentru cele mai strașnice înjurături, alegerile din Canada au fost în mod spectaculos câștigate de tabăra cea mai puțin asociată în percepția publică cu curentul MAGA din SUA.
Mai mult, până în toamna lui 2025, profunzimea schimbării de perspectivă a canadienilor asupra relației lor cu americanii a fost înțeleasă atât de bine la Beijing, încât la Summitul APEC din Coreea de Sud liderul chinez, Xi Jinping, a declarat într-o întâlnire cu premierul canadian, Mark Carney, că China este pregătită pentru revenirea pe drumul cel bun al relațiilor dintre cele două țări.
Fapt cu atât mai grăitor cu cât în ultimul aproape un deceniu relația bilaterală fusese marcată teribil de conflict.
Căci, din cauza alinierii totale a Canadei la politica SUA față de China, începând cu 2018 Canada a avut de suportat represalii dure, pe toate planurile, din partea Chinei: sancțiuni economice, bariere comerciale, cetățeni canadieni victime ai diplomației ostaticilor, chiar cetățeni canadieni executați (un context politic mai favorabil poate le-ar fi rezervat o altă soartă).
Altfel spus, un aliat de nădejde al SUA, Canada, care plătise un preț costisitor pentru asta, a sfârșit prin a fi tratat de Trump ca ultimul gunoi de pe planetă. Iar Xi a simțit rapid oportunitatea și i-a întins, strategic, o mână lui Carney. (La fel cum tratată ca un gunoi e azi Danemarca, după decenii de fidelitate față de America, după un teribil preț de sânge plătit de militarii danezi în Afganistan, sprijinindu-i pe militarii americani).
Dar, fapt încă și mai spectaculos, după doar două luni și jumătate de la acea largă deschidere chineză față de canadieni, personal semnalată de Xi, totul a culminat zilele astea, în intervalul 14-18 ianuarie, cu vizita premierului Canadei la Beijing.
Iar la Beijjng, Carney nu s-a dus doar pentru o poză cu Xi, ci ca să semneze acorduri comerciale, să coboare tarife și să obțină coborâri de tarife, ca să pună bazele unei perspective în care dependența producției canadiene de piața americană să se subțieze suficient de mult încât marja de șantaj a Washingtonului să se reducă la un nivel gestionabil pentru Ottawa.
Așa cum i-a împins pe indieni în bratele chinezilor, iar acum chiar și pe canadieni în brațele chinezilor, Trump riscă să obțină același efect și cu UE. Desigur, și Canada, și UE trebuie să joace cu maximă atenție partitura chineză, căci miza nu este totuși aceea de a cădea din lac în puț.
Vestea bună e însă că acest joc poate fi jucat rezonabil de eficient, căci și China se confruntă, la rându-i, cu presiuni puternice din partea lui Trump, deci și pentru canadieni, și pentru europeni există spații generoase de a evita capcanele unui Beijing care nici el nu deține toate cărțile mari.
Cel mai important însă e faptul că pe măsură ce Trump agresează pe toată lumea, efectul creat e mai degrabă unul în care lumea strânge rândurile pentru a-și asigura spatele.
Iar pe măsură ce lumea strânge rândurile, nu de drag unul pentru celalalt, ci din nevoie acută, se reduce și capacitatea potențială a lui Trump de a exercita presiuni în stânga și-n drepta, pe potriva imaginației lui bolnave.
Cu Canada deschizându-și porțile pentru produsele-cheie ale Chinei, apoi și pentru investiții chinezești, Trump dă Americii un autogol de zile mari.
Căci e de la sine înțeles, judecând după modul de acțiune de până acum al Chinei pe toate continetele, că liderii de la Beijingul vor vinde și vor investi în Canada nu doar în funcție de beneficiul economic obținut din relația comercială, ci și în funcție de dauna politică, economică, de securitate națională și strategică provocată astfel Americii.
Pentru câțiva dolari în plus, obținuți din tarife pe care, de fapt, le plătesc fix consumatorii și importatorii americani, Trump a alterat în asemena hal relația SUA cu Canada, încât se va trezi cu o puternică prezență chinezească tocmai la granițele SUA.
Bișnițarul geopolitic de la Casa Albă spune că vrea Groenlanda ca să-i alunge pe chinezi și pe ruși, dar prin politica pe care a dus-o față de Ottawa doar îi aduce pe chinezi tocmai la granița SUA, iar prin politica sa față de Kiev, doar consolidează interesele Rusiei.
Acesta și e unul dintre motivele pentru care îl și numesc bișnițar – un altul fiind acela că nu am găsit un termen chiar mai pestriț.
Europa nu are decât de câștigat din analizarea atentă a comportamentului canadian. Căci acesta e punctul în care a fost împinsă de Trump odată cu ofensiva sa privind Groenlanda și mai ales odată cu pedepsirea celor opt, anunțată sâmbătă seara.
Esența a ceea ce face Canada e simplă: încearcă să tempereze nebunia lui Trump, dar în același tjmp își creează opțiuni cu orizont strategic. Pentru Ottawa e Beijingul, pe lângă Europa, dar pentru Europa, dată fiind anvergura sa comparativ cu a Canadei, opțiunile de imaginat pot depăși cu mult segmentul China.
În relația cu SUA, nicidecum nu trebuie să aruncăm și copilul odată cu apa din cădiță, dar e imperios necesar să începem să aruncăm apa.
Doar astfel își poate schimba perspectiva și infantilul geopolitic de la Washington, care s-a apucat să dea foc lumii, riscând să aprindă până și Casa Albă.
- PS: În lumina noilor evoluții, ar trebui să devină și mai clară relevanța semnării acordului UE-Mercosur, petrecută chiar în aceste zile.
*În versiunea inițială a textului, o scurtă vreme a apărut o inadvertență legată de Italia. Confuzia a fost corectată. Italia nu se numără printre cele opt țări vizate de tarife, ci premierul Giorgia Meloni a criticat demersul președintelui Trump.
Carnivori în blană de erbivori. Trump a înțeles greșit ce poate face, în realitate, Europa
