Acordul comercial istoric semnat săptămâna aceasta între Uniunea Europeană și India a fost negociat timp de aproape două decenii. Discuții care stagnaseră, încetiniseră și se prăbușiseră periodic au fost încheiate rapid. De ce, oare, s-a întâmplat asta?
Nimeni serios nici măcar nu încearcă să nege faptul că asistăm la un sistem global forțat să se adapteze comportamentului Statelor Unite. Washingtonul a transformat comerțul într-o armă politică, tarifele în instrumente de presiune, iar predictibilitatea într-un lucru pe care partenerii nu îl mai pot lua ca premisă. Atunci când ancora sistemului global începe să se comporte astfel, reorganizarea devine imperativă.
Poate că acesta e doar începutul, dar în sine este deja ceva uriaș. Comerțul dintre UE și India se ridică deja la aproximativ 190–200 de miliarde de dolari pe an, în bunuri și servicii, dar este în creștere. UE este cel mai mare partener comercial al Indiei. India este unul dintre cei câțiva parteneri majori ai Europei, alături de Statele Unite și China.
Acordul creează o piață combinată de aproape două miliarde de oameni și elimină sau reduce drastic tarifele pentru aproximativ 97% dintre bunurile tranzacționate. Iar amploarea lui este mult mai mare decât ar putea părea la prima vedere.
La un nivel de bază, acordul remodelează stimulentele pentru producători, investitori și lanțurile de aprovizionare din Asia și Europa. Pe termen scurt, consumatorii indieni sunt cei mai mari câștigători. Produsele alimentare și băuturile europene, produsele farmaceutice, echipamentele medicale, bunurile de lux și produsele manufacturate avansate vor deveni semnificativ mai ieftine. Oferta se va diversifica, iar puterea de cumpărare va crește.
Desigur, pentru unele segmente ale industriei indiene, situația este mai complicată. Producătorii interni vor trebui să facă față unei concurențe mai dure din partea firmelor europene, care sunt mai mari, mai bine capitalizate și adesea mai avansate din punct de vedere tehnologic. Acesta este, desigur, un element central al liberalizării comerțului, care forțează creșterea productivității și modernizarea. Vor exista și perdanți, posibil pierderi de locuri de muncă. Astfel de motive explică de ce are Trump sprijin.
Totuși, chiar dacă acesta este un compromis și orice opțiune este legitimă, multe minți americane sunt deja zăpăcite de toate absurditățile care vin de la Casa Albă. Trump a petrecut ani la rând susținând că tarifele îi fac pe alții să „plătească”, deși nu este așa. Ele îi fac pe americani să plătească, așa cum îi fac pe indieni să plătească atunci când India le impune și pe europeni atunci când o face Europa. Blocați cu tarifele lui Trump, americanii se vor confrunta cu prețuri mai mari și cu mai puține opțiuni, în timp ce bunurile din India, UE și din alte părți se vor muta către alte piețe, unde nu sunt scoase din competiție prin preț.
Pentru a pune lucrurile în context, comerțul global cu bunuri și servicii se ridică la aproximativ 30–32 de trilioane de dolari pe an. Trei sunt actorii care îl domină: UE reprezintă circa 15% din comerțul global; China aproximativ 14–15%; SUA în jur de 10–11%. Ponderea SUA va scădea dacă Trump se încăpățânează să rămână la planurile sale, iar asta înseamnă și bani lăsați pe masă. Împreună, aceste trei entități modelează cea mai mare parte a regulilor, standardelor și fluxurilor comerciale ale lumii. Când oricare dintre ele se comportă imprevizibil, consecințele sunt sistemice. Exact asta se întâmplă acum.
Acordul UE–India nu doar creează o axă comercială majoră care nu depinde de Statele Unite, ci și este asociat explicit cu un parteneriat de securitate și apărare, o mișcare neobișnuită pentru un acord comercial. Având în vedere că Europa reprezintă o parte uriașă din exporturile militare ale SUA — de ordinul sutelor de miliarde — americanii vor simți durerea dacă și acest segment de afaceri va fi diminuat.
Reacția lui Trump a fost, desigur, să ridice miza tarifelor. În ultimele zile a amenințat Canada cu tarife de 100% pentru că Ottawa a luat în considerare o implicare comercială mai amplă cu China. Asta nu ar pedepsi Canada, ci ar devasta piața imobiliară americană, care depinde masiv de lemnul canadian. Ar crește costurile de construcție, ar adânci penuriile și ar împinge și mai sus prețurile locuințelor. Și totuși, ideea a fost lansată ca și cum ar fi o manevră de negociere de rutină.
Însă Canada, ai cărei cetățeni nu sunt deloc încântați de tweet-urile „trumpiste” privind anexarea țării lor, caută cel puțin să-și stabilizeze relația cu China. China are de ce să se bucure, aprofundându=și legăturile comerciale cu Europa, Marea Britanie și Asia, formând noi cadre bilaterale și regionale.
Trump poate fi oprit. O cale ar fi ca republicanii din Congres să dea dovadă de coloană vertebrală — deși nu prea riști să pierzi bani dacă subestimezi acea adunătură pestriță. Cealaltă cale este Curtea Supremă. Conform legislației americane, tarifele sunt prerogativa Congresului. O portiță îngustă creată în anii 1960 permite acțiuni prezidențiale în anumite situații de urgență. Trump a transformat acea portiță într-un cec în alb, tratând întregul comerț global ca pe o urgență. Curtea Supremă este acum chemată să decidă dacă această interpretare este legală. Dacă va fi menținută, ar institui instabilitatea și ar garanta că partenerii vor continua să construiască ocolind Statele Unite.
Dacă instanța va face ce trebuie, atunci perturbarea s-ar putea dovedi temporară. Între timp însă, vedem (așa cum am scris ieri, link mai jos) cum premierul canadian Mark Carney declară în mod inutil „game over” pentru ordinea mondială.
Americanii par departe de a fi mulțumiți de toate astea, așa cum reiese din cele mai recente date privind încrederea consumatorilor – foto, mai jos.
Nu există niciun motiv să recunoaștem că Trump a distrus ordinea mondială
