Presa internațională vuiește, începând de miercuri, privitor la un plan de pace în 15 puncte transmis de SUA Iranului, în condițiile în care sâmbătă se împlinește deja o lună de război total în Orientul Mijlociu. Și tot presa internațională face trimitere la un răspuns remis rapid de Teheran, ce lasă să se întrevadă o prăpastie care mai degrabă tinde să se adâncească decât să se umple.
Documentul original nu a fost însă făcut public, a fost “traficat” între americani și iranieni prin intermediari pakistanezi și, potrivit relatărilor, oferta SUA și replica Iranului abundă în pretenții maximaliste dinspre ambele părți.
Este normal ca, în deschidere, taberele să pună accent pe obiectivele dure ale fiecăreia, dar în speța de față dure și oarecum maximaliste par să devină chiar și aspectele aparent mai moi și mai puțin maximaliste.
Două dintre ele – cuprinse în planul american în 15 puncte – ar fi cel legat de o încetare a focului pe parcursul a 30 de zile, respectiv redarea Strâmtorii Ormuz liberei circulații a navelor, pe ambele SUA având toate motivele să și le dorească cu ardoare.
Și armistițiul, și navigația devin maximaliste în contextul de față întrucât pentru administrarea Trump reprezintă o poliță de asigurare vitală din punct de vedere politic și economic, iar pentru regimul iranian reprezintă o poliță de asigurare de viață, prelungirea conflictului și blocarea strâmtorii fiind cele mai convingătoare arme din arsenalul său.
Ecuația este destul de simplă:
- Dacă Trump obține încetarea focului măcar vreme de o lună, ca și eliminarea blocajelor din zona Ormuz, practic înlătură de pe umerii săi presiunea infernală a piețelor, care amplifică strident impasul în care se regăsesc SUA; impas provocat de reacția asimetrică a Iranului. În plus, ar câștiga timp prețios pentru o remodelare a strategiei inițiale față de Iran.
- Dacă Iranul acceptă cele două puncte dorite de America, atunci regimul de la Teheran pierde cărțile cele mai bune pe care le are în mână, în contextul presiunii americano-israeliene, iar regimul însuși riscă chiar și să fie fracturat profund, nu relativ superficial, cum este acum. Și nici politica americano-israeliană a decapitărilor până la eșaloanele trei-patru nu îi vor stimula pe actualii grei ai regimului să privească împăcați spectrul unei pauze care ar putea juca ulterior în defavoarea șanselor lor de a supraviețui pe mai departe.
Această ecuație injectează, așadar, o dificultate din cale afară de mare în miezul abordării privind primii pași spre pace, pe care o încearcă Trump, iar faptul că nucleul de negociatori americani este și de această dată compus din tandemul Jared Kushner-Steve Witkoff nu e de ajutor.
Cei doi – ginerele, respectiv partenerul de golf al președintelui SUA – și-au demonstrat cu “generozitate” incompetența și în negocierile de până acum cu Rusia, și în negocierile antebelice cu Iranul. Greu de închipuit, așadar, că s-au profesionalizat adecvat peste noapte, astfel încât să merite a fi învestiți cu încredere în gestionarea unei faze încă și mai complexe.
În general, în intervențiile sale publice, președintele Trump afirmă ca priorități strategice ale sale faptul de a determina Iranul să renunțe la programul nuclear, faptul ca America să distrugă acest program în caz că Iranul nu renunță de bunăvoie, la fel și faptul de a priva Iranul de capacitatea de a mai reprezenta o amenințate pentru Israel și pentru aliații din Golf ai Statelor Unite. Desigur, în diverse ocazii, dar de o manieră din care nu poți să înțelegi prea multe, Trump vorbește și de o schimbare de regim în sensul venezuelean.
Însă pe măsură ce războiul se prelungește și se adâncește (Washingtonul a tras deja concluzia că situația a degenerat într-atât de mult, încât nu mai poate exclude automat chiar o intervenție americană la sol), prioritățile nerostite ale lui Trump mai degrabă s-au întors cu sus-n jos.
Iar noua ordine a priorităților e următoarea: până la a-și mai permite să viseze frumos la denuclearizarea Iranului și la emascularea militară a Iranului, administrația Trump are nevoie ca de aer să scape mai întâi de coșmarul cotidian: oprind măcar temporar luptele și dând drumul la navigație în strâmtoare.
Căci aceștia sunt cei doi stimuli la care reacționează pozitiv și instantaneu piețele și acestea ar fi cele două evenimente care într-adevăr ar putea crea titluri de presă “fantastice”. Totodată, acestea ar fi elementele care pot îndepărta, macar temporar, riscurile colosale asociate unei extinderi și la sol a operațiunilor militare americane.
Prin urmare, dacă ar fi să evaluăm corect unde se află centrul de greutate al ofertei americane de pace, transmisă iranienilor, vom acorda o atenție deosebită celor două elemente: pauza de lupte (armistițiul de o lună, propus), respectiv deblocarea Strâmtorii Ormuz.
Judecând după reacțiile Teheranului de până acum, pare că iranienii au identificat corect centrul de greutate al ofertei.
În acest moment, Trump are o sete fenomenală de a crea măcar aparențe de vești pozitive, iar planul de pace cu care a ieșit subit la rampă trebuie citit în această cheie. Din nefericire, cu mâna pe robinet stă azi Iranul, pentru care Donald Trump este ca o carte deschisă, la fel cum o carte deschisă este și pentru Rusia, și pentru China.
Contextul de față, în care, printre altele, președintele american aleargă cu sufletul la gură după o încetarea măcar temporară a ostilităților cu Iranul, este unul cum nu se poate mai ironic.
Pentru că aceluiași Donald Trump îi revine o parte esențială de vină în neputința comunității internaționale de a forța Rusia să accepte un armistițiu pe frontul din Ucraina.
Prin politica sa de sugrumare a Kievului și mângâiere a Moscovei, Trump l-a încurajat pe Putin să nu ia în serios încetarea focului ca o condiție prealabilă la începerea unor negocieri serioase de pace. Trump a acceptat rapid poziția lui Putin de a nu accepta un armistițiu și a făcut totul pentru a o impune restului lumii și de a o legitima în ochii întregii lumi.
Procedând astfel, Trump a sfidat și ignorat punctele de vedere și nevoile fundamentale ale țării agresate, Ucraina, și a luat în derâdere punctele de vedere ale aliaților Ucrainei, care avertizaseră că, în lipsa unui armistițiu, Moscova și Kievul nu se vor apropia de pace, ci se vor îndepărta și mai mult de orizontul ei.
Acum, Donald Trump află pe pielea proprie cât de importantă e încetarea focului, cât de dăunătoare este nerealizarea ei, cât de frustrant poate fi să depinzi de așa ceva și mai ales cât de scump plătește absolut toată lumea incapacitatea, respectiv refuzul taberelor aflate în conflict de a impune, respectiv de a accepta o încetare a focului drept condiție elementară pentru a avansa ulterior spre obiectivul cel mare – pacea.
Dedesubturile prea puțin încurajatoare ale negocierilor de pace cu Iranul, pomenite de Trump
