Adevăratul Împărat al Muștelor. Ce s-a întâmplat când șase băieți au rămas naufragiați timp de 15 zile

„Timp de secole, cultura occidentală a fost dominată de ideea că oamenii sunt ființe egoiste. Această imagine cinică transpare din filme, romane, cărți de istorie și lucrări de cercetare științifică. Dar în ultimii 20 de ani s-a întâmplat ceva extraordinar. Oamenii de știință din toată lumea au adoptat un punct de vedere mai optimist asupra omenirii. Această mișcare este încă la început astfel încât nu se poate vorbi încă de un punct de vedere concordant al cercetătorilor”, scrie The Guardian.

<< Atunci când am început să scriu o carte despre acest punct optimist de vedere, știam că va trebui să fac referire la o poveste. Acțiunea are loc pe o insulă pustie, undeva în Pacific, unde, recent, se prăbușise un avion. Singurii supraviețuitori sunt doar niște elevi englezi cărora nu le vine să creadă ce noroc a dat peste ei: plajă, scoici și apă cât vezi cu ochii. Și, mai mult decât atât, nici o persoană matură în jur.

În prima zi băieții au încercat să instaureze un fel de democrație. Unul dintre ei, Ralph, este ales liderul grupului. Atletic, carismatic și frumos, acesta gândește un plan foarte simplu: 1. Distracție. 2. Supraviețuire. 3. Semnale de fum pentru vasele care trec prin zonă.

Numărul 1 este un succes. Dar celelalte? Nu prea. Pe băieți îi interesează mai mult să se distreze decât să aibă grijă de foc. Nu după mult timp, au început să-și picteze fețele, să-și dezbrace și să-și arunce cât colo hainele. Și au dezvoltat impulsuri dominatoare: să ciupeacă, să lovească cu piciorul, să muște.

Înainte de sosirea la țărm a vreunui ofițer englez, insula devine un teren arid, cu focuri mocninde. Cei trei copii sunt morți. “Ar fi trebuit să mă gândesc” spune ofițerul “că un grup de băieți ar face asta” auzind acestea, Ralph a izbucnit în plâns. “Ralph a plâns toată copilăria, deplângând, astfel, abisul sufletului omenesc. ”

Golding are măiestria și abilitatea de a prezenta abisurile sufletești ale omenirii

Acestă poveste nu a avut niciodată loc. Un director de școală, William Golding, a inventat povestea în 1951- romanul său, Împăratul Muștelor, s-a vândut în zeci de milioane de copii, a fost tradus în mai mult de 30 de limbi și considerat una dintre operele clasice ale secolului 20. Retrospectiv, secretul succesului acestui roman este clar. Golding are măiestria și abilitatea de a prezenta abisurile sufletești ale omenirii. Desigur, autorul are, de partea sa, teoria zeitgeist (starea de spirit definitorie a unei anumite perioade de timp, formată de ideile și conceptele perioadei respective) a anilor 1960, când o nouă generație își privea acuzator părinții și punea întrebări legate de atrocitățile celui de-al doilea război mondial. Voiau sa afle dacă Auschwitz a fost o anomalie sau dacă, în fiecare dintre noi se ascunde un nazist.

Prima dată am citit Împăratul Muștelor când eram adolescent. Îmi amintesc deziluzia pe care am simțit-o ulterior, dar nici o secundă nu mi-am pus problema că aș putea pune sub semnul întrebării viziunea autorului legată de natura umană. Aceasta s-a întâmplat după ani, când am început un studiu aprofundat al biografiei autorului. Am aflat că a fost o persoană total nefericită, alcoolic, cu tendințe depresive. “I-am înțeles întotdeauna pe naziști” spune Golding “pentru că, prin natura mea, sunt unul dintre ei.” Sunt convins că, în parte, acea tristă conștiință de sine stă la baza romanului Împăratul Muștelor.

Am început să mă întreb : a aflat cineva vreodată ce pot face niște copii, în viața reală, dacă s-ar trezi singuri pe o insulă pustie ? Am scris un articol pe acestă temă, în care am comparat Împăratul Muștelor cu analizele științifice moderne și am ajuns la concluzia că, după toate probabilitățile, copiii ar reacționa foarte diferit. Răspunsul cititorilor a fost sceptic. Toate exemplele mele s-au referit la copiii de acasă, de la școală sau dintr-o tabără de vară. Astfel mi-am început investigația asupra unui scenariu real al Împăratului Muștelor. Navigând pe internet , într-una din zile am dat peste un blog obscur unde am citit o poveste captivantă. “Într-o zi din anul 1977, șase băieți au plecat din Tonga pe un vas de pescuit.. prinși de o furtună imensă, au naufragiat pe o insulă pustie. Și ce credeți că au făcut? Au încheiat un pact să nu se certe niciodată. ”

Articolul nu dezvăluia nici o sursă. Dar, uneori nu e nevoie decât de puțin noroc. În timp ce frunzăream un ziar, într-o zi, am dactilografiat incorect numărul unui an și asta a fost. Referința la 1977 s-a dovedit a fi fost o greșeală de scriere. In ediția din 6 octombrie 1966 a jurnalului australian The Age, se remarca un titlu de articol : “Descoperirea naufragiaților pe Tonga”. Povestea era despre șase băieți care fuseseră găsiți trei luni mai devreme la sud de Tonga, un grup de insule din Oceanul Pacific. Băieții fuseseră salvați de un căpitan de marină australian, după ce au stat naufragiați mai mult de un an. Potrivit articolului de presă, căpitanul a folosit o cameră video pentru a filma reconstituirea aventurii băieților.

Aveam foarte multe întrebări. Mai erau în viață băieții ? Pot să găsesc, oare, filmul cu pricina ? Cel mai important era faptul că aveam un punct de pornire : numele căpitanului era Peter Warner. Am avut noroc când l-am căutat întrucât, într-o publicație locală, am dat peste următorul titlu de articol : “Prieteni de 50 de ani”. Pe marginea acestui articol se afla fotografia a doi bărbați, zâmbind, pritenos. Începutul articolului era după cum urmează : “În mijlocul plantației de banane din Tullera, lângă Lismore, sunt cei doi prieteni… cel mai în vârstă are 83 de ani, fiul unui industriaș bogat. Cel mai tânăr are 67 de ani și este, pur și simplu, fiul naturii.” Numele lor ? Peter Warner și Mano Totau. Și unde s-au întâlnit ? Pe o insula pustie.

Împreună cu soția mea, Maartje, am închiriat o mașină din Brisbane și, câteva ore mai târziu, am sosit la destinație, un loc în necunoscut pe care Google Maps nu l-a putut identifica. Și totuși, el era acolo, în pragul unei căsuțe modeste de pe drumul de țară: bărbatul care salvase 6 băieți rătăciți, în urmă cu 50 de ani, Căpitanul Peter Warner.

Căpitanul era fiul cel mic al lui Arthur Warner, cândva unul dintre cei mai bogați și mai puternici indivizi din Australia. In anii 1930, Arthur conducea un vast imperiu numit Industra Electronică, care domina piața la acel moment. Peter a fost pregătit să-i urmeze tatălui său. În schimb, la vârsta de 17 ani, a fugit pe mare în căutare de aventură și a petrecut următorii câțiva ani navigând de la Hong Kong la Stockholm, de la Shanghai la Pertersburg. Când, în cele din urmă, s-a întors, 5 ani mai târziu, fiul rătăcitor i-a prezentat tatălui său certificatul de căpitan al marinei suedeze. Neimpresionat, Warner senior i-a cerut fiului său să urmeze o profesie serioasă. “Ce este mai ușor?” a întrebat Peter “ Contabilitatea” a mințit Arthur.

Peter a mers să lucreze pentru compania tatălui său deși marea îl tenta, în continuare, și, ori de câte ori putea, mergea în Tasmania, unde avea propria sa flotă de pescuit. Cu una din ambarcațiunile acestei flote a reușit sa ajungă în Tonga, în 1966. Pe drumul spre casă a făcut un mic ocol și acela este momentul în care a observat insula minusculă în marea de azur, Ata. Insula fusese, cândva, locuită, până într-o zi fatidică din 1863. De atunci Ata era părăsită, blestemată și uitată. “Nu i-a luat mult primului băiat să ajungă la barcă. Numele meu este Stephan, a strigat el. Suntem aici de 15 luni.”

Dar Peter a remarcat ceva ciudat. Uitându-se prin binoclu, a observat porțiuni arse , din loc în loc, pe stâncile înverzite. “La tropice este un lucru neobișnuit ca focul să apară din senin”, ne-a spus jumătate de secol mai târziu. Apoi a văzut un băiat. Gol pușcă. Cu părul lung, până la umeri. Această creatură sălbatică a sărit de pe stâncă direct în apă. Brusc, au urmat și alți băieți, țipând cât îi țineau plămânii. Nu a durat mult și primul băiat a ajuns la barcă.  “Nu i-a luat mult primului băiat să ajungă la barcă. Numele meu este Stephan, a strigat el. Suntem aici de 15 luni.”

Odată aflați la bord, băieții au spus că sunt elevi la școala din Nukoalofa, capitala Tonga. Sătuli de școală, într-o zi s-au hotărât să plece în larg cu o barcă de pescuit. Din păcate, i-a prins furtuna. O poveste verosimilă, a gândit Peter. Acesta a folosit stația radio pentru a lua legătura cu Nukoalofa. Am 6 copii cu mine, a spus operatoarei. Rămâneți acolo, a venit răspunsul. Au trecut 20 de minute. (pe măsură ce Peter spune partea sa de poveste, ochii i se umezesc). În cele din urmă, s-a auzit vocea operatoarei care a spus, emoționată. I-ați găsit. Oamenii îi credeu morți. S-au organizat funeralii. Dacă sunt ei, e un miracol.

În lunile care au urmat am încercat să reconstitui cât mai exact cu putință, ceea ce s-a întâmplat pe Ata. Memoria lui Peter s-a dovedit a fi excelentă. Chiar și la cei 90 de ani ai săi, tot ceea ce spunea se potrivea cu relatările lui Mano, care, la acel moment avea 15 ani iar acum mergea pe 70. Acesta din urmă locuia la distanță de câteva ore de condus de Peter. Adevăratul Împărat al Muștelor, ne-a spus Mano, a început în iunie 1965. Protagoniștii erau 5 băieți – Sione, Stephen, Kalo, Mano, David și Luke – toți elevi ai școlii catolice din Nukoalofa. Cel mai mare avea 16 ani, cel mai mic, 13 iar cu toții aveau un lucru esențial în comun : erau plictisiți din cale-afară. Așa că au venit cu un plan de scăpare: să meargă la Fiji, care era la 500 mile depărtare sau chiar până în Noua Zeelandă.

Nu exista decât o piedică: nici unul dintre ei nu avea barcă așa că au hotărât să ‘împrumute’ una de la domnul T. Uhila, un pescar pe care toți îl displăceau. Băieților nu le-a luat mult timp să pregătească călătoria. Doi saci de banane, câteva nuci de cocos și o lampă pe gaz erau tot ce au luat la ei. Nici unul dintre ei nu a venit cu ideea să ia și o hartă, ca să nu mai vorbim de busolă.

“Băieții au înființat un fel de complex în care erau incluse o zonă de hrană, sală de sport, teren de badminton, țarc pentru găinni și loc pentru foc de încălzire”

Nimeni nu a observat cum micuța ambarcațiune a plecat din port în seara aceea. Cerul era senin. Numai briza moderată învolbura ușor valurile. Dar, în seara aceea, băieții au făcut o gravă greșeală. Au adormit. La câteva ore, s-au trezit din cauza valurilor. Era întuneric. Au ridicat vela, pe care vântul a distrus-o instant, făcând-o bucățele mici. ‘Am mers în derivă timp de 8 zile”, a spus Mano. ‘Fără hrană. Fără apă. Băieții au încercat să prindă pește. Au reușit să strângă apă de ploaie în nuci de cocos scobite și au împărțit-o între ei. Fiecare avea dreptul la o înghițitură dimineața și una seara.’

Apoi în cea de-a opta zi, au zărit un miracol la orizont. O insulă mică, ca să fiu mai exact. Nu un paradis tropical cu palmieri miraculoși și plaje nisipoase ci o masă de rocă, voluminoasă, ieșind mai mult de 1000 de picioare din ocean. În prezent, Ata este considerată imposibil de locuit. Dar, până la sosirea noastră, Warner a scris în memoriile sale: “Băieții au înființat un fel de complex în care erau incluse o zonă de hrană, sală de sport, teren de badminton, țarc pentru găini și loc pentru foc de încălzire”. In timp ce în Împăratul Muștelor, băieții nu au avut grijă de foc, în versiunea reală aceștia au îngrijit focul să nu se stingă timp de mai bine de un an.

Copiii au decis să lucreze în echipe de câte doi, întocmind o schemă de lucru pentru grădină, bucătărie și serviciul de pază. Uneori se certau dar, ori de câte ori se întâmpla asta, rezolvau problema impunând un timp limită. Își începeau și își încheiau ziua cu cântec și rugăciune. Kolo a încropit o chitară artizanală dintr-o bucată de lemn adus de apă, jumătate de coajă de nucă de cocos și 6 fire de oțel din barca lor naufragiată- instrument pe care Peter l-a păstrat toți acești ani- și a cântat la ea să păstreze moralul băieților ridicat. Moralul lor avea nevoie de asta. A plouat abundent toată vara iar băieții au încercat să-și construiască o plută pentru a pleca de pe insulă, dar aceasta s-a dezmembrat sub puterea valurilor.

Cel mai grav este faptul că Stephan a alunecat într-o zi, a căzut de pe o stâncă și și-a rupt piciorul. Ceilalți băieți au mers după el și l-au ajutat să meargă mai departe. I-au fixat piciorul folosind bețe și frunze. “Nu-ți face griji. Rezolvăm noi și partea ta” a spus Sione.

Inițial au supraviețuit cu pește, nucă de cocos și carne de pasăre (mâncau carnea și beau și sângele). Ouăle de păsări erau consumate fără a fi preparate. Mai târziu, când au ajuns în partea de sus a insulei, au descoperit un vechi crater vulcanic care fusese locuit în urmă cu un secol. Aici băieții au descoperit că există banane și găini (care se înmulțiseră timp de 100 de ani, de la plecarea ultimului Tongan).

“Când au ajuns acasă, îi aștepta poliția. Au fost arestați și duși la închisoare”

Duminică, 11 septembrie 1966, au fost salvați. Medicul local și-a exprimat, mai târziu, mirarea față de starea fizică tonifiată a băieților și față de faptul că piciorul lui Stephen s-a vindecat perfect. Dar acesta nu este sfârșitul micii aventuri a băieților deoarece, atunci când au revenit în Nukoalofa, poliția s-a urcat în barca lui Peter, i-a arestat pe băieți și i-a dus la închisoare. D-nul T Uhila, proprietarul ambarcațiunii era încă furios și s-a hotărât să depună plângere.

Din fericire pentru băieți, Peter a venit cu un plan. I-a venit ideea că povestea acestui naufragiu este perfectă ca scenariu pentru un material hollywoodian. Și, în calitate de contabil al firmei tatălui său, Peter s-a descurcat în problema drepturilor de autor întrucât avea relații în televiziune. Așa că, l-a sunat, din Tonga, pe managerul Canalului 7 din Sidney. Apoi, Peter a plătit 150 de lire sterline pentru vechea ambarcațiune și i-a eliberat pe băieți cu condiția ca aceștia să coopereze cu producătorii filmului. Câteva zile mai târziu, a sosit o echipă de la Canal 7.

Starea de spirit din momentul sosirii băieților în Tonga a fost de extaz. Aproape toată insula Hafeva cu o populație de 900 de persoane, a ieșit în stradă să-i întâmpine. Peter a fost proclamat erou național. Curând, a primit un mesaj de la Regele Taufahau, invitându-l pe căpitan într-o audiență. “Mulțumesc pentru că mi-ați salvat șase din cetățenii mei. Pot face ceva pentru dvs ?” a spus alteța sa. “Da. Aș vrea să pot prinde homari în apele de aici și să pun pe picioare o afacere în această țară.” Regele a fost de acord. Peter a revenit în Sidney, a demisionat din compania tatălui său și și-a luat o ambarcațiune nouă. Apoi i-a adus pe cei 6 băieți și le-a oferit ceea ce a reprezentat punctul de început : oportunitatea de a vedea lumea de dincolo de Tonga. I-a angajat ca echipaj al noii sale bărci de pescuit.

In timp ce băieții din Ata s-au pierdut în obscuritate, cartea lui Golding este, încă, extrem de citită. Istoricii media chiar îl consideră de a fi devenit, neintenționat, inițiatorul unuia dintre cele mai populare genuri de divertisment TV de astăzi : reality TV.

Este vremea să spunem un alt tip de poveste. Adevăratul Împărat al Muștelor este o poveste despre prietenie și loialitate ; una care ilustrează cât de puternici putem fi dacă ne bazăm unul pe altul. După ce soția mea l-a fotografiat pe Peter, acesta a revenit în biroul său, a căutat ceva și apoi mi-a pus în brațe un teanc de hârtii. Memoriile lui, a explicat el, scrise pentru nepoții și strănepoții săi. Mi-am aruncat privirea pe prima pagină. “Viața m-a învățat multe. Inclusiv lecția care spune că întotdeauna trebuie să descoperi ceea ce este bun în oameni.”

Acest articol a fost amendat pe 12 mai 2020 pentru a îndepărta referința conform căreia Golding și-ar fi bătut copiii. Este vorba de povestea spusă chiar de autor referitoare la o bătaie cu perne dinte el și fiul lui de 4 ani ; acesta (autorul) declară că-i făcea plăcere să-l lovească pe băiat dar s-a oprit când băiatul era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Fiica lui Golding a spus că tatăl lor nu i-a lovit niciodată. >>

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here