Rusia se află de câteva săptămâni în plină ofensivă de sabotare a ultimelor discuții de pace conduse de SUA.
Mai precis, pe 28 decembrie 2025, Donald Trump îl primește la Mar-a-Lago pe Volodimir Zelenski. Întâlnirea este menită să “încoroneze” negocierile prealabile americano-ucrainene, purtate între experți și emisari speciali (cu implicare europeană colaterală, dar esențială) pentru un plan-cadru de pace.
Ucraina acceptă concesii majore, dar în suspensie rămân totuși anumite cedări teritoriale (zonele necucerite de ruși, dar pe care rușii le pretind totuși), ca și modul în care urmau a fi formalizate de către Ucraina, din perspectivă legislativă și constituțională, acele compromisuri teritoriale pe care Kievul, de principiu, le acceptase.
În acest punct, mai rămânea ca Rusia să dea în sfârșit dovadă de buna-credință în privința păcii, pe care Putin o tot proferase și cu care Trump îl tot creditase pe dictatorul moscovit.
În schimb, imediat după consumarea întâlnirii Trump-Zelenski, mesajul Rusiei vine categoric și rusește de viclean: respinge rezultatul negocierilor și justifică acest pas lansând, pe 29 decembrie, acuzația că ucrainenii tocmai ce atacaseră o reședință a lui Putin.
Minciuna e dezumflată rapid, la nivel planetar, deopotrivă de către ucraineni, europeni și chiar de serviciile secrete americane; fapt care, deși abia după prealabile ezitări, îl determină chiar și pe Trump să accepte realitatea că Putin îl mințise personal din nou, că Rusia mințise iarăși întreg mapamondul.
În săptămânile scurse de atunci, armata rusă continuă neabătută sabotarea păcii dorite de Trump și acceptate de Zelenski, bombardând sistematic infrastructura energetică ucraineană și numeroase blocuri de locuințe din orașele ucrainene.
Iar toate astea, în plin ger siberian instalat pe teritoriul Ucrainei. O dovadă de sadism putinist de care nu ar mai fi fost nevoie, căci această trăsătură pronunțată a dictatorului de la Kremlin devenise în toți acești ani de război una binecunoscută.
Un aspect extrem de interesant este totuși faptul că de fiecare dată când Putin se află în impas ori într-o situație delicată, chiar aparent fără ieșire, există mereu cineva dispus la orice pentru a-l ajuta la greu: acel cineva fiind același, mereu același – Donald Trump.
S-ar fi presupus că faptul de a fi sabotat cu asemenea celeritate și lejeritate tocmai cel mai avansat episod al negocierilor de pace conduse de americani îi va dăuna ca niciodată lui Putin în ochii lui Trump.
Presupunerea a fost, iată, greșită. La nici trei săptămâni distanță, tocmai în timp ce rușii calcă zi de zi în picioare planul de pace al SUA, Trump îi aruncă dictatorului de la Moscova colacul de salvare, declarând că Putin “este gata să încheie un acord”. Iar concomitent, îl aruncă din barcă pe Zelenski, afirmând că “Ucraina este mai puţin pregătită să încheie un acord”.
În lumea cu capu’-n jos a lui Donald Trump, autorul dezastrului din Ucraina are invariabil dreptul la o nouă șansă, în timp ce victima dezastrului, tot invariabil, nu are dreptul la niciuna.
Nenorocirea asta de lume trumpistă cu capu’n jos devine însă tot mai dezgustător norma nu doar în ceea ce privește Ucraina, ci și în ceea ce privește America însăși. Dovada? Recenta tragedie din Minneapolis, în care victima nevinovată a crimei devine ținta oprobriului Casei Albe, în timp ce criminalul și instituția (ICE) care l-a dresat beneficiază de sprijin total dinspre Biroul Oval.
Din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe liderul SUA și au lucrat cu el, fie la Casa Albă, fie în afacerile imobiliare sau cele cu cazinouri, unele dintre constantele care se desprind indică faptul că Donald Trump are capacitate limitată de concentrare, capacitate limitată, spre zero, în abordarea detaliilor, deficit de punere în context, fugă de idei, idei fixe și obsesii incorigibile și chiar o memorie ce aparent îi joacă feste.
E greu de crezut că astfel de slăbiciuni vizibile încă din tinerețe ar fi încetat să-și mai facă de cap acum, la bătrânețe. În firea lucrurilor ar fi, din contră, ca ele să fie doar mai pronunțate, eventual însoțite și de altele mai noi.
E greu de crezut că astfel de slăbiciuni, odată ce s-au manifestat pe subiecte infinit mai puțin complexe decât cele specifice funcției de președinte al SUA și, în speță, specifice misiunii de a pune capăt unui război precum cel ruso-ucrainean, azi ar fi dispărut ca și cum nu ar fi existat.
De aceea, e sănătos de suspectat faptul că la originea dezastruoasei gestionări a dosarului ruso-ucrainean de către Donald Trump s-ar afla în primul rând toate aceste deficiențe pe care le-au inventariat și expus public unii dintre foștii colaboratori și subalterni ai lui Donald Trump.
Exploatarea unor asemenea slăbiciuni e floare la ureche și este ridicată la rang de artă pentru un dictator cu carieră în KGB și pentru un întreg aparat diplomatic rusesc la rându-i impregnat de cultura KGB și umplut până la refuz cu o resursă umană provenită în general cam din aceeași zonă.
Desigur, în cazul Trump-Rusia, adevărul poate avea adâncimi chiar mai mari și mai întunecoase decât atât, dar după cum ziceam și cu alte ocazii, lămuriri suplimentare probabil vor aduce abia anii sau deceniile ce urmează, odată cu desigilarea unor arhive.
La suspecta atitudine a lui Trump față de războiul ruso-ucrainean, ca și la suspecta dăruire cu care Trump îl scoate pe Putin din fiecare situație imposibilă, ar mai fi de adăugat și suspecta poveste cu Groenlanda.
Cumva, ofensiva de anexare pe care președintele american a lansat-o reprezintă cea mai perversă formă de ajutor pe care i-a oferit-o lui Putin.
De ce cea mai perversă ? Întrucât acționează la nivelul esenței problemei pe care o pune Rusia.
Practic, în chestiunea Groenlanda, ceea ce face Trump (tentativa în curs, de anexare) și modul în care justifică ceea face (imperativ de securitate națională) este identic cu ceea ce a făcut Putin în Ucraina (Crimeea în 2014 și restul, începând cu 2022), dar și cu modul în care Putin a justificat ceea ce a făcut (tot interes de securitate națională).
Mai mult decât atât, în contextul groenlandez, același Trump a făcut cunoscut întregii planete că pentru SUA nu mai există drept internațional, iar limitele acțiunilor SUA în politica internațională mai sunt reglate doar de limitele pe care le consideră Donald Trump personal a fi adecvate. Căci, așa cum s-a exprimat el însuși, aceste limite depind strict de “moralitatea” sa (cât umor negru!).
Ce ajutor mai mare putea primi un Putin care făcuse deja politică de stat din violarea dreptului internațional? Violul, alături de crimă, reprezintă în sine forma supremă a nerecunoașterii dreptului și a drepturilor.
Din moment ce Trump gândește ca Putin și legitimează la un asemenea nivel ceea ce face Putin, cum ar mai putea fi posibil ca Trump să urmărească în mod legitim pacea în Ucraina ? Și cum să nu îți pui problema că, procedând astfel, doar legitimează și încurajează declanșarea unor noi războaie de rapt teritorial?
Totodată, prin povestea anexării Groenlandei și prin filosofia sa de răpitor și promotor al haosului, Donald Trump îl incită și pe Xi Jinping nu doar la anexarea Taiwanului, ci și – de ce nu? – la anexarea altor teritorii suverane cel puțin de pe continentul asiatic. Tot din rațiuni de securitate națională chineză, desigur.
Dreptul internațional acționează ca o poliță de asigurare pentru cei mici și pentru cei neputincioși, dar polița a fost anulată tocmai de liderul țării care o emisese și care opt decenii a vegheat eficient la respectarea termenilor și angajamentelor ei.
Odată cu amenințarea SUA la adresa Groenlandei și Danemarcei și odată ce Trump și-a făcut cunoscută optica în materie de drept internațional, europenii s-au trezit puși în fața celui mai incomod adevăr: ori accelerează integrarea în interiorul blocului UE, având ca țintă federalizarea sub forma Statelor Unite ale Europei, ori își asumă destinul de pradă potențială la orice ore, într-o lume în care deja printre prădători se numără chiar actorul statal ce le fusese vreme de aproape un secol cel mai prețios aliat.
- PS: Una dintre tezele opozanților din Europa ai UE este aceea că UE e slabă și nelegitimă căci devoratoare de suveranitate națională. Doar că tot ei au fost aceia care până acum au subminat orice idee și orice pas de natură să întărească Uniunea Europeană și să îi sporească și consolideze legitimitatea.
- Firește că evoluția spre Statele Unite ale Europei ar implica forme mai avansate decât cele de azi de cedare de suveranitate națională. Dar asta nu s-ar petrece în sensul dispariției în neant a suveranităților naționale, ci în scopul punerii lor la comun. E o diferență și este una uriașă.
- Pentru europeni, alternativa la așa ceva e însă infinit mai păguboasă și mai riscantă, iar dacă nu ne-a lămurit suficient cazierul Rusiei lui Putin, ar trebui să o facă perspectiva de neimaginat, dar zugrăvită acum de America lui Trump.
- Spre Statele Unite ale Europei. Dacă nu, spre haos !
