Prof. dr. Adrian Streinu Cercel a fost invitatul jurnalistului Dan Turturică în cea mai nouă ediție a Dezbaterilor Universul.net. El a vorbit despre începuturile fenomenului HIV-SIDA în România și despre eforturile autorităților române de a despista cauza deceselor din orfelinatele comuniste.
În 1985, doctorii și conducătorii statului comunist au realizat că un număr mare de copii din orfelinatele Românești încep să moară fără nicio explicație. Era un fenomen care nu afecta doar țara noastră. HIV-SIDA se transforma în acei ani în cea mai mare criză de sănătate publică a lumii moderne. Iar medicii – români sau străini – aveau puține răspunsuri.
În România, copiii din orfelinate au fost cei mai afectați de fenomen. Publicul avea să afle despre ei abia după Revoluție, atunci când, o parte dintre ei, înfometați, infectați cu HIV și la limita supraviețuirii, au ajuns la Spitalul de Boli Infecțioase Colentina. Aceasta este povestea lor, spusă de medicul Adrian Streinu Cercel:
Când ați observat prima oară că există această problemă masivă?
Adrian Streinu Cercel: Începând cu anul 1985, după ce s-au pus primele diagnosticuri, s-a făcut și primul program național de luptă anti-SIDA. Înainte de 1990, cazurile au fost raportate la Organizația Mondială a Sănătății. La nivelul direcțiilor de sănătate publică erau ședințe în care se analiza mortalitatea infantilă. Și între 1985 și 1989 s-a constatat că avem o creștere a ratei de mortalitate infantilă, fără să se poată stabili cauza.
Dan Turturică: Deci încă nu era stabilită cauza.
Adrian Streinu Cercel: Nu. Era doar ideea că se întâmplă ceva și trebuie să identificăm agentul care provoacă aceste lucruri.
Dan Turturică: Dar nu a născut o suspiciune faptul că mureau mulți copii din orfelinate?
Adrian Streinu Cercel: Ba da, și asta era pe agendă și se tot discuta această mortalitate infantilă. Am fost chemați și noi, infecționiștii, să ne dăm cu părerea cam despre ce ar putea fi vorba, pentru că în ultimă instanță acești copii se prăpădeau cu sepsis – cu infecție sistemică severă. Acum știm de ce, însă vremea aia nu aveam o explicație. Datele s-au adunat, a venit anul 1989, când la nivelul Ministerul Sănătății s-a făcut o evaluare și datele au șocat lumea medicală. A venit momentul decembrie 1989, iar în februarie-martie 1990, la Spitalul de Boli Infecțioase Colentina, s-au strâns 126 de copii cu malnutriție protein-calorică severă. Erau piele și os și erau infectați și cu HIV. Și asta este momentul în care această problemă a ajuns pe agenda publică și toată lumea a aflat de ea.
Dan Turturică: Din mărturiile oamenilor care s-au confruntat cu acest fenomen atunci am reținut două care îmi dau fiori și azi. Una spune așa: „Chiar dacă erau 100 de copii acolo, în spital nu se auzea niciun sunet în afară de zgomotul pașilor noștri în timp ce treceam de la un pătuț la altul”. Este declarația unui fotograf american care a fotografiat copiii – Michael Carroll. Și mai este declarația unui medic infecționist din Constanța, doamna doctor Rodica Mătușa: „Să vezi cum într-un pat de spital în care este un copil pe moarte, care-și dă seama că va muri, și să fie noapte, iar în jur alți patru copii cu lumânări în mână…”. Ați avut genul asta de experiențe?
Adrian Streinu Cercel: Categoric. În anii 1990 nu aveam de niciunele, se lucra fără mănuși, avem seringile acelea din sticlă și pe acelea le refoloseam, dar ele nu reprezentau un pericol pentru că acel virus moare la 65 de grade. Și atunci și acum sterilizarea se face la 120 de grade. Cu o sterilizare clasică nu era niciun fel de problemă.
Lucrurile erau complicate, de abia intram în domeniul patologiei HIV, de abia înțelegeam, la nivel mondial, cum se transmite acest virus, ce mijloace de precauție trebuie să punem pe masă. Atunci am scris pentru prima dată măsurile universale de precauție în unitățile spitalicești. Doctorul Petrea de la Spitalul de Boli Infecțioase Colentina (n.r. – actualul Institut de Boli Infecțioase „Matei Balș”) a scris primul material de măsuri de protecție universală și cum trebuie să le aplicăm.
Știm că avem un bun număr de copii născuți la acea dată (n.r. infectați cu HIV) care sunt în viață – adică peste 60%.
