Nu a existat niciodată un efort uman colectiv mai ambițios decât stabilizarea climei, notează The Economist, care a pregătit o serie special dedicată conferinței COP26, considerată crucială.
<< Cu aproximativ 1.500 de ani înainte de nașterea lui Hristos, când carele lui Ahmose I, primul faraon al dinastiei a XVIII-a, readuseră întregul Egipt sub stăpânirea Tebei, nivelul de dioxid de carbon din atmosfera Pământului era de aproximativ 277 părți per milion. (ppm). Când Gautama Buddha a atins iluminarea sub Arborele Bodhi, un mileniu mai târziu, și când Socrate a golit paharul de cucută, un secol după aceea, nivelul de CO2 nu se schimbase deloc. Abia diferea atunci când au apărut dinastia Tang, din China, și primul califat musulman, în secolul al VII-lea d.Hr., sau când imperiul aztec a căzut în mâinile conchistadorilor, nouă secole mai târziu, în cealaltă parte a lumii. Pentru cea mai mare parte a istoriei, compoziția atmosferei Pământului a reprezentat un fundal neschimbat pentru drama umană, precum aranjarea continentelor sale sau fața Lunii.
La mijlocul secolului al XIX-lea, lucrurile s-au schimbat. Foarte repede, după standardele istorice, și instantaneu, după cele geologice, nivelul CO2 a început să crească. După ce, timp de milenii, stagnase între 275 ppm și 285 ppm, până în anii 1910 a ajuns la 300 ppm. Până în 2020, era de 412 ppm. Într-un secol și ceva, un aspect crucial al funcționării Pământului a suferit o schimbare de 100 de ori mai mare decât fusese văzut anterior, într-un mileniu.
O schimbare la fel de bruscă a aranjamentului de fundal al continentelor ar fi fost mult mai vizibilă. Dar s-ar putea să nu fi fost mult mai semnificativă. Deși modul în care nivelul de dioxid de carbon al atmosferei afectează biologia, chimia și fizica planetei nu amestecă propriu-zis și plăcile tectonice, schimbă totuși lumea în care se află acestea.
Mai mult dioxid de carbon înseamnă mai multă creștere a plantelor. În cei 30 de ani, din 1980 până în 2009, observațiile prin satelit au arătat că între un sfert și jumătate din suprafața Pământului acoperită cu plante – o zonă cât Africa, Asia și Europa, combinate – a devenit vizibil mai verde. Plantele înfloreau în aerul îmbogățit cu CO2, adăugând zeci de miliarde de tone la biomasa planetei. Oceanele, la rândul lor, au devenit mai acide după ce au absorbit o parte din surplusul brusc de CO2 din atmosferă. Este ca și cum s-ar fi vărsat în mări 10 râuri de acid de baterie pur, de mărimea Tamisei.
Și mai este și fizica. Dioxidul de carbon absoarbe radiația infraroșie. Prin emiterea de radiații infraroșii, suprafața Pământului se răcește. Mai mult CO2 în atmosferă îngreunează acest proces, deci înseamnă un Pământ mai cald. Creșterea CO2 de la mijlocul secolului al XIX-lea, împreună cu producția industrială și agricolă și cu eliberarea altor gaze cu efect de seră, cum ar fi metanul, protoxidul de azot și gazele industriale precum CFCS și HCFCS, a crescut temperatura medie a suprafeței planetei cu între 1,1°C şi 1,2°C.
Acest lucru a avut deja un efect negativ asupra randamentelor culturilor, depășind orice beneficiu al unui nivel mai ridicat de CO2. A crescut frecvența, intensitatea și durata secetelor și valurilor de căldură. A făcut nepermanente suprafețe mari de permafrost, a înghițit ghețarii și a redus zona de gheață multianuală a Oceanului Arctic cu 90%. Acesta lucru destabilizează marile calote de gheață din Groenlanda și vestul Antarcticii și facilitează transformarea uraganelor de dimensiuni medii în cele mai puternice furtuni. De asemenea, devine mai greu pentru nutrienții de la adâncime să ajungă aproape de suprafață, la viețuitoarele care depind de ei, și se reduce nivelul de oxigen. Nivelul mării crește cu un centimetru la fiecare trei ani și ceva.
Dacă aceasta ar fi o rearanjare continentală, am vedea un spasm tectonic global care ar muta toate continentele și pe nefericiții loc locuitori departe de poli și spre ecuator, concomitent împingând înălțimile muntoase, cândva răcoroase, în jos, spre câmpiile cândva înăbușitoare, iar țărmurile care fuseseră stabile, sub valuri. Și ar crește viteza.
Nu există nicio îndoială că schimbarea nivelului de CO2 a fost produsă de omenire – în principal prin arderea combustibililor fosili, dar și prin transformarea pădurilor și a altor ecosisteme naturale în terenuri agricole. Atâta timp cât aceste activități continuă în forma lor actuală, nivelul CO2 va continua să crească, iar lumea se va îndepărta din ce în ce mai mult și mai dăunător de starea sa istorică.
În 1992, când nivelul CO2 a atins 356 ppm și dovezile încălzirii antropice erau, dacă nu copleșitoare, cu siguranță vizibile, liderii lumii au convenit să facă ceva cu privire la cursul potențial catastrofal pe care porniseră mai mult sau mai puțin fără să vrea. În Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice (Framework Convention on Climate Change – UNFCCC), convenită la un summit de la Rio de Janeiro, în acel an, ei s-au angajat să „stabilizeze concentrațiile de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care să prevină interferența antropică periculoasă cu sistemnul climatic”. Acest lucru trebuia făcut într-un „cadru de timp suficient pentru a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, pentru a se asigura că producția de alimente nu este amenințată și pentru a permite dezvoltării economice să continue într-o manieră durabilă”.
Acesta a fost, de departe, cel mai ambițios acord internațional din toate timpurile. Nu există nicio modalitate de a stabiliza clima fără a opri creșterea nivelurilor de gaze cu efect de seră cu viață lungă din atmosferă. Deși nu a spus acest lucru în atâtea cuvinte – s-ar putea ca mulți să nu se fi înscris dacă ar fi făcut-o – UNFCCC își angajat, de fapt, semnatarii să pună capăt erei combustibililor fosili.
O nouă eră
Timp de două secole, combustibilii fosili au fost esențiali pentru dezvoltarea economiei. Ei au jucat un rol intim în cea mai importantă transformare a condiției umane de la dezvoltarea agriculturii, o transformare care a cunoscut o creștere uriașă atât a populației lumii, cât și a bogăției oamenilor. Dar utilizarea lor a dat, de asemenea, nivelului de CO2, care anterior făcuse parte din fundalul pe care s-a jucat drama umană, un rol potențial rol central. Trebuia adus sub control. Trebuia să fie stabilizat.
Cât timp aceste aspirații remarcabile au planat libere de ținte specifice, amploarea sarcinii a putut fi ignorată și, în mare măsură, ignorată a și fost. În 2015, la Paris, același grup de țări și-a legat aspirațiile de un set de obiective specifice, dezvăluind astfel dimensiunea brutală a întreprinderii. „Prevenirea schimbărilor antropice periculoase”, spunea acordul de la Paris, însemna, în practică, „menținerea creșterii temperaturii medii globale cu mult sub 2°C peste nivelurile preindustriale și continuarea eforturilor de limitare a creșterii temperaturii la 1,5°C peste nivelurile industriale”. În ceea ce privește intervalul de timp, vârful emisiilor de gaze cu efect de seră ar trebui să apară „cât mai curând posibil”, ar trebui să existe „reduceri rapide ulterior” și „un echilibru între emisiile antropogene de la surse și eliminarea cuvelor de gaze cu efect de seră” (emisii nete zero) ar trebui atins până în „a doua jumătate a acestui secol”, adică într-o durată considerabil mai mică decât viața unui om.
Pe măsură ce, la UNFCCC, părțile converg spre Glasgow pentru summitul COP26, această serie de articole speciale analizează ce înseamnă aceste angajamente. Nu este un ghid al specificului politicilor și tehnologiilor de reducere a dioxidului de carbon și nici al modalităților particulare în care angajamentele naționale luate la Glasgow vor abdica de la ambiția necesară. Este o analiză a amplorii acțiunii necesare, a câmpului de luptă și a noutății fundamentale a acțiunii de stabilizare a climei.
Momentul în care nivelul CO2, atât de plat atât de mult timp, a început să crească a fost începutul accidental al unei noi ere în care economia industrială și forțele naturii s-au unit. Momentul în care curba, acum periculos de abruptă, își rotunjește colțul către un nou platou, sau chiar un declin constant, va fi la fel de important. Însă acordurile de la Rio și Paris spun că de data aceasta nu se va produce din neatenție. Stabilizarea climei prin aplatizarea curbei va fi rezultatul intervențiilor deliberate atât în economie, cât și în natură, la scară globală. Și va fi menținută, dacă va fi menținută, de instituții umane cu un mandat uimitor și, eventual, plin de hubris, de management atmosferic pe termen lung. >>
