În prima săptămână din an, Donald Trump a avertizat regimul de la Teheran că dacă va începe să ucidă protestatari va fi lovit dur.
În următoarele zile, regimul de la Teheran a început să ucidă pe bandă rulantă oameni nevinovați. Știm azi că zilele de 8 și 9 ianuarie, deci imediat după avertismentul lui Trump, au cunoscut vârfuri inimaginabile de represiune plus tăierea totală a internetului în țară, pentru ca măcelul să se desfășoare în tihnă.
În a doua săptămână a anului, președintele SUA le-a insuflat noi speranțe protestatarilor, spunând că ajutorul este “pe drum”.
Acuma, din perspectiva lui Trump, poate că “pe drum” o fi însemnând două-trei săptămâni (cam atât i-a luat grupului naval american, dislocat în zona Orientului Mijlociu, să și ajungă la destinație). Dar cu siguranță că, din perspectiva celor ieșiți în stradă, urmăriți și schillodiți non-stop de securiștii regimului teocratic, “pe drum” implica un orizont temporal semnificativ mai redus. E dramatic să constați cât de tragic au fost induși în eroare acești oameni, unii dintre ei plătind probabil prețul suprem, îndrăznind sau continuând să iasa în stradă tocmai pentru că se bizuiseră pe o interpretare de bun simț a acelui “pe drum”.
Vorba aia, într-un fel se scurge timpul când stai la caldurică în Casa Albă și Mar-a-Lago, dar cu totul altfel se scurge timpul atunci când stai cu pieptul gol pe stradă în fața trupelor de killeri ai unei dictaturi.
De altfel, până să și vadă cineva ajutorul aflat “pe drum”, protestele din Iran au apucat să fie înecate în sânge (morții se numără oficial în mii, dar estimările sunt de ordinul a zeci de mii), iar Reza Pahlavi, fiul fostului șah, a apucat să exprime unele nedumeriri cu privire la seriozitatea avertismentelor lui Trump (relativ șoptite, e drept, dar și suficient de limpezi). Mai ales că el, Reza Pahlavi, îi îndemnase pe iranieni să rămână în stradă, argumentând că merită riscul, din moment ce însuși Trump le promisese categoric ajutorul.
Acum, la trei săptămâni de la înregistrarea vârfului represiunii din Iran, singurul element concret de care dispunem este acela că grupul naval de luptă, mutat de administrația Trump în regiune, a ajuns la destinație.
Și totuși, nu este tocmai clar ce fel de forțe de sprijin avusese în minte președintele SUA atunci când a spus că ajutorul său e “pe drum”.
Nu este exclus să fi crezut, în primă fază, că poate atinge Iranul ca și cum s-ar afla la o aruncătură de băț, căci geografia nu este punctul său forte; și totodată, nu este exclus ca Trump să fi crezut inițial că se poate acționa și fără suportul acelui grup naval sosit abia acum, gândirea lui strategică fiind una profund ignorantă legat de detalii și fiind profund impregnată de spiritul hollywodian – pac-pac, armata americană poate orice, oriunde, oricând, contra oricui și în orice condiții.
Nu este exclus nici ca, atunci când a rostit celebrul “pe drum”, Trump să fi crezut că poate folosi rapid bazele SUA din statele arabe, pentru ca mai apoi să-și fi revenit în fire după ce i s-a explicat că nu se poate – căci niciun astfel de stat nu îi permite. Iar statele astea au buzunare pline, buzunare pe care mizează și familia Trump, pentru propriile afaceri, și guvernul Trump, pentru a spori investițiile în SUA; deci buzunare care dau consistență refuzului exprimat.
Totodată, nu este exclus ca în mintea lui Trump, atunci când a folosit cuvintele “pe drum”, să fi fost de fapt tocmai asta: grupul naval, cu tot cu portavion, necesar loviturilor asupra regimului din Iran este “pe drum”. Caz în care, revenim la ce zisesem mai sus: la Casa Albă e azi un șef de stat cu o precară înțelegere a ceea ce înseamnă trecerea timpului în funcție de context.
Și, desigur, cireașa de pe tort: nu e exclus ca în mintea lui Donald Trump să se fi succedat ori amestecat toate aceste variante. Ar fi chiar surprinzător ca lucrurile să nu fi stat tocmai astfel.
Problema iraniană, așa cum a fost tratată de către Donald Trump în ultimele trei săptămâni, relevă o dată în plus lipsa de conexiune cu realitatea a cuvântului trumpist.
Relevă o dată în plus toxicitatea pe care o implică faptul de a nu corela ceea ce spui cu ceea ce ești; la fel, de a nu corela modul în care o spui și momentul în care te exprimi cu funcția pe care o ai.
Trump mitraliază verbe și epitete, promisiuni și amenințări, laude și critici la fel cum dictaturile de tip Iran își mitraliază populația: lejer, la volum, fără discriminare, fără discernământ.
Ce ar putea urma de aici încolo, din partea lui Trump legat de Iran, după haotica sa prestație din primele trei săptămâni? Probabil că nu ceva lipsit tot de toxicitate.
Căci un lucru e clar: modul în care s-a comportat până acum ca președinte, îl recomandă pe Donald Trump ca pe un vector interesat de exploatarea diverselor dosare internaționale în funcție de cum consideră el că îl avantajează personal și politic.
O certitudine este deja aceea că un soi de acțiune va urma: întrucât trebuie să dea bine “pe sticlă”, după atâtea promisiuni categorice și ezitări dubioase; întrucât sloganul e tot ceea ce contează, realitatea iraniană și regională nefiind o prioritate; întrucât, între timp, pe planul intern al SUA s-au copt noi situații critice pentru aura președintelui Trump – dezmățul criminal al ICE în Minneapolis îl costă deja politic, iar riscul blocării sau al diluării tarifelor de câtre Curtea Supremă probabil îi creează insomnii, căci alte costuri politice grele s-ar putea astfel adăuga.
Problema ridicată de Iran tinde să fie și ea definitorie pentru acest al doilea mandat al lui Donald Trump – așa cum definitorie va rămâne problema ruso-ucraineană, așa cum definitorie va rămâne problema ICE-imigrație, așa cum definitorie va rămâne problema tarifelor și așa cum definitorie va rămâne ruptura creată de Trump în relația cu aliații tradiționali ai SUA de pe toate continentele.
Problema ridicată de Iran doare din creștetul capului până-n vârful degetelor de la picioare.
Doare, întrucât Trump nu a știut ce să facă și nu a avut un plan de acțiune pentru faza “soft”, cea pe termen scurt. A eșuat lamentabil în a trata imediatul.
Și doare totodată, întrucât nu a dat vreun semn relevant că știe ce-i de făcut, ori că are vreun plan pentru faza “hard”, cea pe termen lung, cea care implică ziua și anii “de după”.
Teoretic și practic, această etapă este cu mult mai complexă decât prima. Iar cum prima, cea mai “ușoară”, a fost un eșec total, e greu de imaginat că a doua, infinit mai grea, poate fi un succes fantastic.
În abordarea dosarului iranian, de aici încolo, Donald Trump pare pregătit: pregătit să ignore realitatea obiectivă; pregătit să sfideze preocupările, sfaturile și know-how-ul aliaților SUA; pregătit să nu dea un cent pe implicațiile regionale și pentru iranienii înșiși pe care le pot avea acțiuni animate doar de un ego grav bolnav de sine și multă, foarte multă ignoranță.
