Statele lumii s-au trezit recent cu un nou cartof fierbinte din partea lui Donald Trump: așa-numitul Consiliu pentru Pace.
Unii șefi de state au acceptat rapid invitația (e simptomatic faptul că plouă cu dictatori, autocrați, iliberali sau lideri striviți de vecinătățile imposibile ale țărilor lor – vezi cazul elocvent al Armeniei).
Alții au dat răspunsuri în doi peri: vedem, analizăm, desigur nu respingem, dar nici nu ne grăbim (printre țările în situația asta se numără și România, precum și alți parteneri europeni).
În fine, alții au transmis un NU sec și rapid formulat, ori un sugestiv NU ÎNCĂ (de la Franța la Canada, de la Norvegia la Marea Britanie, de la Suedia la Spania, etc).
Consiliul pentru Pace, inventat de Trump, miroase de la o poștă a un soi de înlocuitor plin de purici pentru formatul infinit mai elaborat, legitim, consacrat și cu o istorie relevantă, numit ONU.
Formal, Rusia și China au exprimat o poziție de așteptare și analiză. Informal, cu siguranță la Moscova și la Beijing ies flăcări pe nări, de iritare.
Dacă cele două capitale ar accepta, ar fi un pas stânjenitor, căci ar proiecta rapid imaginea unui Putin și-a unui Xi aduși în situația de a dansa după cum le cântă Trump.
Dacă Putin și Xi ar refuza instantaneu, asta ar adăuga un strat inconfortabil de asperități în relația complicată a fiecăruia cu Trump; cu care Xi se va întâlni în primăvară pe o agendă sensibilă pentru Beijing – de la comerț/tarife, probabil până la Taiwan – și cu care, la rândul său, Putin negociază de mama focului o pace de tip capitulare pentru Ucraina.
La nivelul Uniunii Europene, cu notabilele excepții ale Ungariei și Bulgariei (care au zis da), pozițiile oscilează între “hai că mai vedem” și “hai să nu”.
Cum ziceam, România e momentan în categoria lui “hai că mai vedem”, din perspectiva acceptării sau nu a invitației pentru un loc gratuit, deci cu mandat limitat. Și e în categoria lui “hai să nu”, din perspectiva unui mandat extins, dar contra cost, prețul impus de Trump fiind de un miliard de dolari ce ne-ar umfla un deficit deja exploziv.
Cu alte cuvinte, cel puțin în faza asta, Bucureștiul e în concert cu ansamblul statelor UE. Iar în etapele următoare, ar fi nociv și iresponsabil să nu rămână în acest concert.
În actualul context geopolitic, așa cum l-a modelat președintele SUA, cămașa europeană ne este mai aproape de piele decât cea americană. Și având în vedere cât de traumatizant este actualul context, proximitatea asta tinde să se impună și pe termen lung.
Desigur, la nivelul coaliției noastre de guvernare s-a putut observa că există o componentă care a luat-o grav pe arătură și a luat-o astfel de două ori: PSD, prin vocea liderului său, Sorin Grindeanu, s-a aruncat imediat să pupe ghiulul trumpist, cerând ca România să se alăture Consiliului pentru Pace și totodată cerând să îmbrățișăm chiar varianta “Golden”, aia pe bani, aia pe un miliard.
Că, vorba aia, PSD și Grindeanu nu dau din propriul buzunar și nici nu li se întoarce stomacul pe dos, oricât de indigest ar fi ceea ce ne livrează bucătăria lui Trump.
Consiliul pentru Pace, inventat de actualul președinte american, are numeroase hibe.
Cel puțin cinci ies în evidență ca luna plină într-o noapte senină (poate Sorin Grindeanu își va smulge la un moment dat două minute pentru a reflecta corespunzător la ele):
- Consiliul pentru Pace este o construcție care riscă să pună în conflict participarea țărilor, inclusiv a României, la o elaborată infrastructură de organizații internaționale – mai ales ONU, dar fără a se limita doar la atât.
- Este o construcție care, în faza actuală, pune la dispoziție insuficiente elemente pentru a cântări cum se cuvine oportunitatea și implicațiile unei aderări.
- Este o construcție în cazul căreia aderarea sau neaderarea presupun, pentru orice țară aflată în situația României (membră NATO și membră UE), o punere scrupuloasă a deciziei în context geopolitic larg și totodată o coordonare cu ansamblul partenerilor europeni.
- Este totodată o construcție care pornește la drum cu un deficit aiuritor de legitimitate și cu un potențial aberant de arbitrar. De ce deficit de legitimitate? Întrucât Consiliul pentru Pace este inițiat de un stat, SUA, care tocmai prin vocea președintelui său, Donald Trump, a anunțat că dreptul internațional nu mai există, iar pentru Washington, azi, limitele propriei acțiuni pe scena globală rezidă doar în moralitatea boss-ului de la Casa Albă. Și unde nu-i moralitate, evident nici limite nu sunt. De ce potențial de arbitrar? Pentru că acest Consiliu, cel puțin asta reiese din puținul dezvăluit public de administrația Trump, va fi condus în esență de un singur om – acela fiind, bineînțeles, Donald Trump. În aceste condiții, nu ar fi de mirare să doară mai puțin și să sângerezi mai modest de la un glonț tras pur și simplu în propriul picior decât de la a adera orbește la acest nou organism.
- În fine, Consiliul pentru Pace seamănă mai degrabă cu un pionierat în materie de marketing în interes personal și de politică extractivă. Donald Trump a ajuns de două ori președinte, dar s-a oprit din evoluție la stadiul de rechin imobiliar și afacerist din lumea cazinourilor. În amândouă aceste universuri, vânzarea produsului și valoarea sa depind mai mult de calitatea marketingului creat în jurul lui și de forța aferentă de promovare, decât de calitățile intrinseci ale produsului. Consiliul pentru Pace pare, așadar, ceva ivit tocmai din această matcă: marketing cu nemiluita și forță masivă de promovare (conferintă de resursele mașinăriei guvernului american și de brutalitatea până la șantaj a șefului său de vânzări, numitul Donald Trump). De altfel, la acest capitol mai poate fi adăugată și suspiciunea că inventarea Consiliului pentru Pace corespunde unui modus operandi la care Trump a recurs și cu alte ocazii, ca afacerist și ca șef de stat: a pus pe piață un instrument care să-i producă beneficii în oricare dintre ipostaze – adică și dacă e acceptat, și dacă e refuzat. Căci Consiliul pentru Pace pare a fi o poveste construită pentru a fi cu greu refuzată, în sensul că refuzul de a i te alătura va avea un preț, iar prețul va trebui plătit. Acest Consiliu are un potențial clar de a-i servi lui Trump ca monedă de schimb în alte negocieri cu statele care nu-l consideră o afacere bună și pentru ele. Nu te alături, OK, dar iată cât te va costa afrontul în dosarul X, Y sau Z, în care ni se ciocnesc interesele. Tranzacținalism pur, extractivism în toată regula, pârghie de șantaj la uriașa scară a interacțiunii între state. Desigur, Consiliul pentru Pace este o găselniță perversă, chiar admirabilă dac-o privești cu un ochi de spirit malefic. Dar în același timp, asta nu înseamnă automat că e ceva ce se va dovedi și funcțional în teren. Totul depinde de creativitatea și virilitatea cu care va fi întâmpinat de către cei vizați, ca și de coeziunea și de coordonarea lor în articularea și promovarea propriului răspuns. Trump, așa cum s-a văzut inclusiv în proaspătul caz Groenlanda, este un aruncător profesionist de ghiulele, blufează ca un apucat, testează limitele cu o iresponsabilitate demnă de azilul de nebuni. Dar în același timp, Trump și cedează – rapid chiar – atunci când răspunsul la presiunea pusă de el este o presiune cel puțin egală sau mai mare, pusă de interlocutor. Consiliul pentru Pace este o inițiativă care, spre binele Europei, trebuie “ajutată” încă din fașă să se gripeze, iar nu să prolifereze.
Nu în ultimul rând, se impune de la sine următoarea întrebare: și după ce Trump nu va mai fi (președinte) ce viitor mai poate avea această construcție atât de profund conectată la persoana lui Trump și la un cerc restrâns de vremelnici apropiați și colaboratori ai săi?
Având în vedere defectele structurale ale construcției, având în vedere natura sa vizibil indigestă pentru numeroase țări, având în vedere existența pe “piață” a unor organisme consacrate și a unei rețele de norme totuși încă larg împărtășite, din nou, ce viitor poate avea o astfel de poveste?
Cum să investești, ca țară, într-o unealtă de marketing personal și de șantaj tranzacțional plamadită de visul indecent de auto-mărire al unui individ el însuși devenit un real coșmar?
