Alegerile locale din 7 decembrie au strălucit prin aglomerație în ceea ce privește candidații și absenteism remarcabil înregistrat în rândul alegătorilor.
Probabil că suficient de mulți concetățeni au considerat a fi suficient de dezamăgitoare oferta electorală, fapt care i-a determinat să prefere orice alte activități de duminică decât mersul la vot.
Nu mai puțin probabil este și faptul că la asta a contribuit și natura scrutinului local din România – derulat într-un singur tur.
Un singur tur favorizează din start votul util, iar dintre cei cu drept de vot sunt destui (în general majoritatea) aceia cărora le este lehamite să voteze util și mai ales să voteze astfel încă din capul locului.
Așa că, deși poate că, la locale, alegătorul are un favorit din lista de candidați, el va considera că e pierdere de timp și de nervi să mai meargă la vot odată ce și-a format convingerea că acel favorit oricum nu are șanse (fiind un nume prea puțin sonor, fiind un independent sau provenind pur și simplu dintr-un partid de talie mică).
În plus de asta, scrutinul într-un singur tur nu cultivă impresia nici de competitivitate autentică și nici de atractivitate polemică.
Iar polarizarea (în acest caz e una chiar constructivă), mai ales în zilele noastre, e un aditiv esențial în orice cursă de acest tip. Însă polarizarea devine regină abia dacă există o “finală mare”, deci un al doilea tur.
Localele sunt însă private de o “finală mare” și, teoretic, este cu totul de neînțeles de ce se întâmplă asta, din moment ce prezidențialele, cu care seamănă cel mai bine alegerile pentru primari, implică totuși două tururi.
Din punct de vedere practic, desigur, există o explicație. Pentru această discriminare între locale și prezidențialele, de vină nu este alegătorul, ci clasa politică – mai exact, o parte a clasei politice. Iar și mai exact, în primul rând PSD, PNL și UDMR.
Un singur tur e cadrul care favorizează fie partidele mari și vechi (cazul PSD și PNL), fie partidele cu electorat fidelizat pe rarele criterii “insolubile”, de pildă criteriile etnice (cazul UDMR), chiar dacă sunt partide mai mici.
Cele trei formațiuni au în comun o existență îndelungată (trei decenii) pe scena politică, în cursul căreia și-au putut amenaja fiefuri solide și numeroase (cazul PSD și PNL) sau fiefuri puține, dar indestructibile (cazul UDMR).
Pentru aceste partide, miza principală devine, natural, cu totul alta decât revitalizarea democrației prin modificări care să facă mai atractivă și cu sens prezența la vot.
Pentru aceste partide, miza principală rezidă în conservarea și apoi expandarea rețelelor de influență și putere pe care le patronează sau care gravitează în jurul lor. Rezidă totodată și în conservarea măcar a primăriilor pe care le controlează, căci către ele curg sume uriașe de la centru, adesea prin mecanisme și pe criterii mai puțin transparente și obiective, dar mult mai mult politice.
Iar dacă asta e principala miză, atunci reflexul lor, al formațiunilor reticente la două tururi, devine limpede: împiedică orice reformă care ar putea spori competitivitatea și concurența, inhibă orice posibilitate de a le fi contestate “din afară” statutul și terenul pe care îl ocupă. Și nu doar că vor, dar și pot.
Totuși, un lucru e din ce în ce mai cert: cu cât “greii” își vor proteja mai mult interesele de grup, inclusiv prin respingerea revenirii la două tururi în alegerile locale, cu atât se va eroda și adeziunea cetățenilor la democrație, în litera și spiritul ei.
Asta nu va însemna nicidecum că oamenii vor accepta la infinit sfidarea de acest tip, stând cuminți la locul lor, în timp ce câteva formațiunii avantajate de cadrul în vigoare vor continua să acumuleze și să-și numere lacom ouăle din coș.
Din contră, la un moment dat va exista și reacție, doar că aceasta va fi mai degrabă una de tip “insurgent”, din care cu siguranță va pierde toată lumea – și cei prea avantajați azi, și cei prea nedreptățiți.
Bolojan, marele beneficiar al victoriei lui Ciucu la București
