S-ar putea ca nici măcar reluarea atacurilor asupra programului nuclear iranian să nu ducă la evitarea unui război fără sfârșit, notează The Economist.
Pentru prima dată în aproape două săptămâni, Statele Unite nu au lansat noi lovituri împotriva Iranului în ultimele 48 de ore. Această pauză survine după 13 nopți consecutive de bombardamente americane și după 12 atacuri iraniene asupra navelor din Golful Persic începând cu 6 iulie, care au dus, în esență, la închiderea din nou a Strâmtorii Ormuz. Armistițiul semnat de cele două părți în aprilie, urmat de un memorandum de înțelegere (MoU) în iunie, pare acum o amintire îndepărtată. Deplasarea avioanelor de luptă americane, a forțelor speciale și a echipamentelor medicale în regiune sugerează că Donald Trump, președintele Statelor Unite, ia în calcul revenirea la un război de amploare. Pe 23 iulie, acesta a declarat că America era „pe deplin pregătită” pentru un „atac masiv”. Cu toate acestea, are puține opțiuni viabile pentru a obliga Iranul să respecte angajamentele asumate prin memorandum, inclusiv redeschiderea strâmtorii pentru navigația comercială și reluarea discuțiilor privind reducerea stocului său de uraniu.
O posibilitate ar fi ca Statele Unite să extindă atacurile asupra infrastructurii critice a Iranului. De la reluarea bombardamentelor, pe 7 iulie, America a lovit sute de ținte. Printre acestea se numără sistemele de apărare antiaeriană de pe coastă, depozitele de rachete și infrastructura logistică militară a Iranului. Scopul, potrivit Comandamentului Central al Statelor Unite (CENTCOM), responsabil de operațiunile din Orientul Mijlociu, a fost „de a reduce și mai mult capacitatea Iranului de a amenința navigația comercială în Strâmtoarea Ormuz”. În ultima săptămână, însă, au apărut și semne că atacurile s-au extins și asupra altor tipuri de obiective.
Donald Trump amenințase anterior că va „oblitera” podurile, centralele electrice și instalațiile de alimentare cu apă ale Iranului. Acum pare că pune în aplicare aceste amenințări. Statele Unite au atacat drumuri, tuneluri, poduri și căi ferate care duc spre Bandar Abbas, un port din sudul Iranului prin care trece o mare parte din comerțul țării, izolându-l astfel de restul Iranului. De asemenea, au atacat o instalație de desalinizare din Bonji, în provincia sudică Hormozgan, atac care, potrivit presei de stat iraniene, a întrerupt alimentarea cu apă pentru 10.000 de persoane din 20 de sate. (Ca răspuns, Iranul a atacat centrale electrice și instalații de alimentare cu apă din Kuweit, provocând incendii în mai multe obiective.)
Casa Albă a negat că ar fi bombardat obiective civile, afirmând că a lovit „exclusiv… ținte militare, inclusiv infrastructură logistică militară”. Pe 21 iulie, generalul Dan Caine, președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore, a declarat că nu avea cunoștință despre atacul asupra instalației din Bonji. Atacurile asupra infrastructurii exclusiv civile ar putea constitui crime de război, deși Pentagonul condus de Donald Trump a minimalizat în repetate rânduri importanța Convențiilor de la Geneva și a dreptului internațional.
O a doua categorie de ținte ar include instalațiile nucleare ale Iranului, care au fost atacate de Statele Unite și Israel anul trecut și din nou în februarie. Se consideră că loviturile americane au provocat pagube importante instalațiilor iraniene de îmbogățire a uraniului – complexe subterane în care centrifugele îmbogățesc uraniul la niveluri tot mai ridicate, apropiindu-l de puritatea necesară pentru fabricarea unei arme nucleare – de la Natanz și Fordow. Cea din urmă a fost lovită vara trecută cu bombe antibuncăr. Însă o altă instalație de la Natanz, Kuh-e Kolang Gaz La, cunoscută și sub numele de „Muntele Târnăcopului” (Pickaxe Mountain), pare să fi rămas neatinsă.
Pe 22 iulie, Donald Trump și-a reiterat amenințarea că va bombarda acest munte. Pe 13 iulie, el declarase că, deși Statele Unite nu observaseră nicio „activitate” acolo, intenționa oricum să „elimine” instalația: „Spuneți-le iranienilor să fie pregătiți.”
Potrivit Institutului pentru Știință și Securitate Internațională (Institute for Science and International Security), un grup de reflecție (think tank), situl este probabil încă în construcție și nu este încă operațional, deși, conform The Wall Street Journal, Iranul a mutat acolo mii de centrifuge.
Donald Trump ar putea ordona atacuri asupra liniilor electrice, puțurilor de ventilație și tunelurilor de acces ale instalației sau ar putea folosi bombe antibuncăr pentru a lovi direct încăperile subterane. Însă instalația este atât de adânc îngropată încât James Acton, de la Carnegie Endowment, un alt grup de reflecție (think tank), se îndoiește că armamentul american ar putea prăbuși tunelurile sau distruge ceea ce se află în interiorul lor. „Instalațiile subterane foarte adânci, precum Muntele Târnăcopuluu”, observă el, „sunt practic invulnerabile la armele convenționale.” În plus, distrugerea centrifugelor nu ar face nimic pentru a obliga Iranul să mențină deschisă Strâmtoarea Ormuz.
A treia și cea mai drastică opțiune ar fi o ofensivă terestră, de tipul celei pe care Donald Trump a luat-o în considerare, dar a respins-o, la începutul acestui an. Atacurile asupra legăturilor de transport din sudul Iranului au alimentat zvonurile că Statele Unite se pregătesc pentru un astfel de scenariu, încercând să împiedice trimiterea de întăriri iraniene. O ofensivă terestră ar putea viza insula Kharg, un terminal esențial pentru exporturile de petrol, litoralul iranian al Golfului Persic sau zona din jurul Strâmtorii Ormuz. Statele Unite au încă două grupuri de atac centrate pe portavioane în Orientul Mijlociu, precum și importante forțe amfibii.
În realitate, un război terestru rămâne puțin probabil. O ocupație americană a insulei Kharg ar putea bloca exporturile de petrol ale Iranului, însă marina americană obține în mare măsură același efect, de la o distanță mai sigură, prin blocada navală (iar forțele americane de pe Kharg ar fi vulnerabile). Ocuparea litoralului iranian de la Golful Persic ar face prea puțin pentru a opri lansarea proiectilelor care pot fi trase din zone aflate mai în interiorul țării. O ofensivă terestră împotriva instalațiilor nucleare iraniene, cu scopul de a captura sau distruge stocul de uraniu puternic îmbogățit, ar reprezenta cea mai amplă și mai complexă operațiune de acest fel din istoria militară, cu un risc semnificativ de dezastru.
În timp ce Donald Trump își analizează opțiunile, și Iranul are un cuvânt de spus. Acesta a ripostat deja puternic, rănind aproape 100 de militari americani numai în luna iulie. Aria geografică a conflictului se extinde. Pentru prima dată în ultimele trei luni, Iranul a lovit Arabia Saudită. De asemenea, a vizat Aqaba, la Marea Roșie, în sudul Iordaniei. Traficul prin Strâmtoarea Hormuz a încetinit până aproape de blocaj.
Pe 25 iulie, Arabia Saudită a atacat ținte din Yemen, ca represalii pentru atacurile lansate de rebelii houthi, susținuți de Iran, asupra a două petroliere saudite în Marea Roșie. Pe 23 iulie, prețul petrolului Brent a atins 100 de dolari pe baril pentru prima dată din luna mai, în urma atacurilor houthi și a anunțării unei blocade asupra transportului maritim saudit prin această rută, după care a scăzut din nou la 97 de dolari o zi mai târziu. Pe plan intern, sprijinul pentru războiul dus de Donald Trump, care a costat până acum aproape 38 de miliarde de dolari, se află aproape de cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată; alegerile legislative de la jumătatea mandatului vor avea loc peste puțin mai mult de trei luni.
Diplomații arabi speră să îl convingă pe Donald Trump că, având în vedere poziția sa dificilă, o încetare a focului de zece zile este cea mai bună opțiune. Însă există puține motive să se creadă că Iranul ar redeschide Strâmtoarea Hormuz sau că ar renunța la programul său nuclear. „Cel mai probabil rezultat este… o nouă normalitate”, susține Ilan Goldenberg, fost oficial american, care lucrează în prezent la J Street, un grup de advocacy pro-Israel cu poziții moderate. Aceasta ar presupune confruntări recurente, lovituri aeriene periodice asupra programului nuclear iranian, controlul iranian asupra Strâmtorii Ormuz și o prezență militară americană de durată în Orientul Mijlociu. După cum afirmă Goldenberg: „Lucrez pe dosarul iranian de aproape 20 de ani. Opțiunile noastre nu sunt niciodată grozave, dar nu am văzut niciodată situația atât de gravă. Pentru prima dată în cariera mea, mă simt pierdut”
Problema statelor din Golf legată de China: Beijingul vrea comerț, dar nu și responsabilitate
