<< Care este cel mai stânjenitor moment din „Spare”? Atunci când Prințul Harry descrie cum și-a pierdut virginitatea cu o femeie mai în vârstă care „m-a pocnit peste fund” și l-a tratat ca pe „un tânăr armăsar”? Sau atunci când vorbește despre penisul lui înghețat („todger”, în orig.)? Sau atunci când dezvăluie că Meghan își numește câinii de companie — cititorii britanici, uitați-vă în altă parte — „bebeluși cu blană”? Sau, sau, sau… >>, notează The Economist.
<< Distanța, explică Harry la un moment dat în această carte, „între tine și ei” – adică între noi și el – este „o parte esențială în a fi regal”. Dar aici nu există distanță. Niciuna.
Când, pe 5 ianuarie, au început să apară dezvăluirile din „Spare”, în redacțiile britanice s-a instalat o încântătoare stare de neîncredere. Corespondenții regali obișnuiau să subziste din firimituri. Ici – o insinuare „îngropată” în șase ore de prostii anodine spuse pe Netflix. Colo – o primă zi curajoasă de școală pentru Prințul George – acolo. Dar s-au trezit brusc copleșiți de dezvăluiri despre tot, de la câți talibani (25 de oameni) a ucis în Afganistan până la lucruri intime. Cele mai bune dintre toate nu au provenit din uneltirile presei, ci au fost oferite voluntar de către Harry, pentru bani. Presa are de unde alege; Harry are de ce se jena.
Într-un fel, această carte este distractivă. Editura Penguin amenințase cu „un memoriu literar”; din fericire, „Spare” nu este atât de plictisitoare. Stilul său literar este un thriller bărbătesc. Propozițiile sunt simple; lui Harry îi trec prin minte gânduri tulburătoare, care sunt scrise cu caractere italice; paragrafele sunt scurte și puternice.
Pentru efect.
Pe scurt, e o distracție. Și evident că accesul este excelent. Alan Bennett a scris odată o nuvelă despre regină, în care și-a imaginat partea banală a vieții regale, dar această carte face banalitatea bennettiană mai bună decât îi reușise lui Bennett. Afli că slujnicii le serveau sub cupole de argint tinerilor prinți mesele luate în fața televizorului, precum regilor dintr-un desen animat; sau că bunica lui a făcut un sos jalnic pentru salată; că regele Carol al III-lea stă în cap, la ușă, în boxeri, pentru a-și întreține spatele.
Totul este foarte captivant. Dar se simte și ceva nesigur. „Autobiografia”, a scris George Orwell odată, „este de încredere doar atunci când dezvăluie ceva rușinos… deoarece orice viață, privită din interior, este pur și simplu o serie de înfrângeri”. Această carte reușește deopotrivă să pară o serie de înfrângeri și să creeze o oarece neîncredere. Lucrurile se petrec rareori doar din vina lui Harry. Decizia de a merge cotumat în nazist la o petrecere dichisită este explicată prin faptul că el doar urmase ordinele lui Herr und Frau Obergruppenführer, William și Kate. Arată genul. Camilla este o ticăloasă intrigantă; Charles este un incompetent; un editor e o „pustulă”. Scutită e numai Meghan – „ea este perfectă, ea este perfectă”.
În ciuda hărmălăii create, această carte pare mai puțin o glumă decât o teribilă greșeală de calcul. Harry, așa cum subliniază el însuși, este creatura din colivia aurită. Probabil spera că, scriindu-și memoriile, se va elibera. Colivia nu este modelată de membrii casei regale, ci de ochii publicului. Dezvăluind atât de multe, tot ceea ce a făcut a fost să se afunde și mai mult în captivitate. Firma l-ar fi împiedicat să scoată o carte ca aceasta. Și i-ar fi fost de folos. >>
