Emmanuel Macron a vrut să reînnoiască Franța și să salveze Europa. Acum mulți francezi sunt supărați pe el, iar partenerii sunt înstrăinați. Despre un președinte care strălucește prea mult…, scrie Die Zeit într-un articol preluat de RADOR.
Redăm integral articolul:
Este mare tentaţia de a cultiva vechile clişee franceze: pe la mijlocul săptămânii, președintele Emmanuel Macron discută la Watford cu șefii NATO adunați la Londra, în timp ce acasă, grevele îi aduc ţara în impas. Atunci, cum se împacă postura imperială cu rebeliunea din interior? Păi, nu se prea împacă. Nu tocmai.
Pentru că este ceva nou pentru NATO, pentru Europa şi pentru Franţa deopotrivă: la putere a ajuns un reformator în vârstă de 41 de ani, efervescent, care nu joacă în echipă, ci solo, se arată mai rapid și mai hotărât decât ultimii trei predecesori ai săi şi decât adversarii din jur. El nu ţine cont de înaintaşi şi nu dă înapoi în faţa eventualilor susţinători. Nu este nici la dreapta, nici la stânga, ci într-un centru modern, neobișnuit în Franța. Susținătorii săi nu formează un partid de tip convențional, ci o mișcare avându-l în frunte pe el. El ia deciziile – pe cele mari, pe cele mijlocii și aproape pe toate cele mici.
Cât de personală poate fi politica? În cazul Franței, destul de mult, deoarece sistemul e astfel proiectat. O dată la cinci ani, oamenii își aleg președintele în mod direct și, atâta timp cât alegerile prezidențiale și parlamentare sunt terminate, preşedintelui i se acordă o majoritate în Adunarea Națională la scurt timp după alegerea sa. În privinţa puterii, președintele deține partea leului. Iar dacă persoana este la fel de tare în declaraţii ca Macron, atunci tot ce spune contează. Sau aproape totul. În consecinţă, chiar şi cea mai mică greşeală poate declanşa o criză.
În 2017, Macron a pornit la asalt din „fundul sălii” şi a ajuns în cel mai înalt birou. Partidele tradiţionale de dreapta și de stânga s-au sfărâmat ca niște biscuiți râncezi. El a fost întruparea reînnoirii. Primul an de președinție a fost bine primit, cu îmbunătățiri în privinţa educaţiei, mai ales în cartierele defavorizate. În plus, Macron a ușurat din rigida protecție împotriva concedierii și le-a oferit antreprenorilor reduceri de impozite.
Cu succes? Guvernul arată că șomajul scade. Tinde spre 8% – ar fi la nivelul anului 2000. Potrivit biroului de statistică Insee, rata şomajului a scăzut într-adevăr începând din 2015, însă succesul se datorează multor „tați”. Mai puțin populare au fost reducerea subvențiilor pentru chirii şi desfiinţarea suprataxei pe avere (cunoscută şi drept „taxa pe bogăţie”, n. red.). Curând, lui Macron i s-a ataşat eticheta de „președinte al celor bogați”. Aspectul său exterior, de la engleza lui excelentă la siguranţa în relaţiile cu omologii, a făcut restul. Pentru francezul obișnuit, fostul bancher de la „investiții” arată ca o ființă de pe altă planetă. Acesta este unul dintre motivele pentru care greva care a început joi este mai degrabă văzută ca o dovadă de simpatie. Mecanicii de tren şi angajaţii de la metrou, profesorii, infirmierele și alții doresc să facă grevă pe o perioadă nedeterminată din cauza reformei sistemului de pensii acum în stare de proiect, iar polițiștii vor să renunțe la slujbă. De asemenea, este foarte posibil ca fermierii (din cauza reglementărilor legate de protecția mediului) și firmele de construcții (inclusiv pentru taxa pe motorină) să sară oricum pe valul de protest, la fel ca elevii, studenții ş.a.m.d.
Macron are argumente de partea sa. Sistemul francez de pensii include 42 de sisteme diferite, în funcție de profesie. Acestea sunt în mare parte vechi, create după cel de-Al Doilea Război Mondial, în urma unui compromis convenit între președintele Charles de Gaulle și comuniști. De exemplu, lucrătorii feroviari (din birouri) se pot pensiona la 57 de ani, mecanicii de tren, chiar și la 52 de ani, iar pensiile sunt generoase. În plus, lucrătorii din sectorul public și funcţionarii de stat sunt tratați mult mai bine decât cei din sectorul privat. Macron vrea acum să unifice totul. Nu în ultimul rând, deoarece contribuabilii sunt cei care trebuie să subvenționeze aceste reglementări speciale, iar suma totalizeză între 8 şi 9 miliarde de euro pe an.
Dar aici apare problema. Este guvernul preocupat de justiție? Sau de gaura fondurilor de pensii? Acest lucru nu este clar, iar din tabăra guvernamentală ajung mereu în public idei noi. Cât trebuie să muncească un om, ce pensie ar trebui să primească şi care ar trebui să fie vârsta de pensionare? Până în prezent, niciun francez nu știe cât de mare îi va fi pensia după reformă. Incertitudinea generează nemulțumire.
Macroniștii se tem că acțiunile bine organizate ale sindicatelor vor fi însoțite de un element haotic, şi anume, de așa-numitele „veste galbene”. Mişcarea furioasă a fost iniţial declanşată de majorarea taxei pe motorină, iar asta a alimentat mereu protestele timp de un an, ele fiind însoţite de violenţe. Deşi scutirea de impozite și subvențiile în valoare de aproximativ 10 miliarde de euro au mai diminuat furia, ea rămâne totuși un sentiment de bază.
Este păcat, pentru că de multe ori el are dreptate. De exemplu, atunci când le cere partenerilor să discute despre apărarea intereselor de securitate ale Europei în Sahel. Luni, la Domul Invalizilor, el i-a omagiat pe cei 13 soldați francezi uciși în Mali şi mai că nu întreabă: de ce ar trebui Franța să suporte aşa ceva?
De asemenea, este de înțeles argumentul lui Macron potrivit căruia America își schimbă relația cu Europa, motiv pentru care europenii gândesc și acționează mai independent în privinţa propriei lor siguranțe. – sau aşa ar trebui. În plus, el trebuie să se confrunte şi cu contradicțiile interne ale NATO, în special comportamentul Turciei. Și din moment ce Germania independentă eșuează în prezent ca partener, se pune întrebarea, cine ar trebui să tranşeze problema? Potrivit lui Macron, Franța e prima care trebuie să se grăbească, cine altcineva? Palatul Élysée este mândru să anunțe că președintele a inițiat o dezbatere și nu pare să realizeze că atitudinea lui Macron este înțeleasă ca un semnal dintr-o vreme apusă, când Franța dicta Europei ce trebuie să se întâmple.
Palatul Élysée se gândește că eveimentele din 2017 s-ar putea repeta. Atunci a avut loc a alunecare spre Macron dinspre Marine Le Pen. Ei bine, poate că nu acelaşi lucru se va întâmpla şi în 2022. Pentru că centrul politic este atât de puternic, încât între el şi extreme există prea puțin loc pentru conservatori și socialiști, la stânga și la dreapta. Partidul lui Le Pen a devenit însă un partid popular, cu un potențial mare de alegători. De această dată, ea ține în mână o carte alarmantă: în 2022, electoratul de stânga, care a votat cu amărăciune pentru Macron în 2017, ar putea rămâne în general departe de urne.
Viitorul lui Macron va depinde și de ceea ce se întâmplă în zilele următoare. Cotidianul Le Parisien a făcut apel la cititori printr-un supliment de șase pagini, în care a prezentat un „ghid de supraviețuire” pentru zilele de grevă. Un ghid de care ar avea nevoie şi guvernul.
