În condițiile unui blocaj pe toată linia, din punct de vedere al inițiativei și a capacității propriu-zise de a mai susține acțiuni ofensive de anvergură pe frontul din Ucraina, Moscova a învestit ideea cuceririi orașului Bahmut cu cele mai deocheate caracteristici ale mitului.
Însă problema esențială a mitului, cu atât mai mult într-un asemenea context, rezidă în faptul de a fi într-un divorț ireversibil cu realitatea, în faptul că întreținerea lui poate fi exorbitantă fără a ține totuși de foame și de frig, iar atunci când se sparge poate livra dezamăgiri ca o bombă cu efect întârziat.
De câteva luni, numeroși experți au tot explicat faptul că în logica acestui război premiul Bahmut are o valoare modestă, în schimb dobândește de la o zi la alta o tot mai pronunțată încărcătură politică. Iar la cum evoluează lucrurile, e limpede că prețul concret pe care îl plătește Rusia, la Bahmut, pentru o satisfacere doar politică a libidoului său militar va agrava stadiul deja avansat al impotenței armatei lui Putin.
În oameni, în echipamente și sub aspectul ecourilor proaste pe care le are în toată lumea tentativa șchioapă și inumană a rușilor de a pune mâna pe orașul ucrainean, prețul deja uriaș achitat de Moscova tinde să crească până în punctul în care chiar și o eventuală victorie rusească acolo tot va părea anorexică.
Dar eventuala victorie, în cel mai bun caz e încă foarte departe; în cel mai prost caz, nu va veni niciodată.
În cel mai bun scenariu pentru Kremlin, în schimbul unui succes la Bahmut, care însă nu va schimba semnificativ datele frontului, pământul va mai înghiți sute de tone de carne de mercenari Wagner și de mobilizați ruși, iar asta numai și numai pentru ca Moscova să se împăuneze vremelnic cu un comunicat de presă în limbaj de lemn. În cel mai rău caz, un eventual eșec militar rusesc, la Bahmut, va face incomensurabil dezastrul politic.
Și nu e deloc exclus ca această a doua cale să fie cea pe care o vor apuca până la urmă lucrurile, în condițiile în care miza politico-militară a crescut și pentru ucraineni, iar ultimele luni au demonstrat două aspecte:
- La Kiev, se știe din ce în ce mai bine la ce merită renunțat și la ce nu, când merită renunțat și când nu, cum merită renunțat și cum nu.
- Și, foarte important, la Kiev se știe tot mai bine cum poate fi distras ursul pentru a-l face să rateze borcanul cu miere. Iar cazul Bahmut, din perspectivă ucraineană, are două posibile deschideri: fie Bahmut e, în esență, pentru ucraineni, un element de distragere a atenției și resurselor rusești, menit să producă surprize militare de proporții pe altă direcție sau alte direcții; fie din altă direcție se va produce o surpriză pentru a slăbi suficient concentrarea de forțe rusești la Bahmut, astfel încât să fie posibilă o respingere suficient de avansată a trupelor Wagner și a celor regulate, astfel încât Kremlinul să se trezească cu o lovitură politică în figură pe care să n-o mai uite.
Cert este că, pe direcția Bahmut, dacă e să suspectezi pe cineva că joacă rațional, ei bine acela e Kievul, iar nu Moscova și acest lucru contează enorm. De ce? A demonstrat-o întregul curs al războiului și situația poate fi rezumată astfel: protagonistul care a jucat cât mai aproape de rațional a avut câștig de cauză în cea mai mare măsură.
Din acest punct de vedere, dinamica atingerii obiectivelor vorbește de la sine. Obiectivul Rusiei a fost de a cuceri Kievul și marile orașe, a-i decapita Ucrainei conducerea, a anexa cât mai multe teritorii și toate acestea aproape instantaneu și cu pierderi aproape zero. Obiectivul Ucrainei a fost din prima clipă evident: a opune rezistență pe tot cuprinsul țării, a salva capitala și conducerea statului, apoi a împinge trupele ruse acolo de unde au venit, cu orice preț și atât cât timp va fi nevoie.
Nu cred că e cineva în dubiu care dintre cele două țări și în ce măsură și-a atins obiectivul. Nu cred că există nelămuriri cu privire la care dintre țări a avut obiective raționale și acțiuni în acest siaj.
În fine, bătălia pentru Bahmut mai are o dimensiune. Această dimensiune e mai mult una de politică internă rusă și are sută la sută de-a face cu ceea ce urmează să se petreacă în cea de-a doua mare fază a războiului – declanșarea ostilităților inter-ruși, pe teritoriul Rusiei.
În jurul Bahmut nu este în curs numai bătălia dintre Rusia și Ucraina pentru o bucată de teritoriu, ci se cristalizează și unul dintre palierele luptei pentru putere de la Moscova.
Pe măsură ce războiul a avansat, „Bucătarul lui Putin”, fostul pușcăriaș Evgheni Prigojin, a ajuns să joace un rol tot mai proeminent. De unde ani buni negase că el controlează grupul paramilitar Wagner, azi recurtează el însuși condamnați pentru armata sa paralelă, coordonează activitatea acestora pe front, dictează cine e trădător și cine nu, cine merită un baros în cap și cine nu, critică violent înaltul comandament al armatei regulate și pozează din ce în ce mai agresiv în omul care le știe pe toate: știe cel mai bine ce e cu frontul din Ucraina și știe cel mai bine cum trebuie dus războiul. În cazul Prigojin, Bahmut e punctul culminant al devenirii politico-militare a acestui lord al crimelor în serie și implicațiile vor fi în curând mult mai ușor vizibile.
Din perspectivă Prigojin, Bahmut e micro-cosmosul care ne oferă în avanpremieră o rară privire asupra unora dintre fenomenele teribile care germinează în macro-cosmosul Rusiei.
În Bahmut, trupele Wagner joacă un rol uriaș și suferă pierderi pe măsură. Ambele situații nu fac decât să îi confere lui Prigojin o greutate politică și militară tot mai ridicată, iar pretențiile sale, pe planul luptelor interne de putere, nu vor cunoaște limite.
Indiferent dacă Rusia va înregistra sau nu o victorie la Bahmut, Evgheni Prigojin (dacă scapă neatins de vreo rachetă sau dronă ucraineană, în caz că se aventurează în locuri delicate ale frontului) va avea en-gros muniție de descărcat în competitorii de acasă.
Dacă Rusia câștigă, Prigojin va considera că are un ascendent asupra tuturor, căci fără miile de mercenari aruncați în luptă Moscova nu s-ar fi bucurat de respectivul succes.
Dacă Rusia pierde Bahmut, Prigojin va considera că oamenii lui au făcut tot ce era posibil, dar incompetența generalilor ruși, amatorismul militarilor ruși și sprijinul de care aceștia au privat trupele Wagner au condus la jalnicul deznodământ. Iar în cazul ăsta, capetele cele mai pomădate de la vârful armatei vor trebui să aruncate la tomberonul istoriei, nu-i așa?
Asta nu înseamnă că Prigojin va avea automat câștig de cauză, oricare dintre cele două scenarii de mai sus vor fi devenit realitate, dar înseamnă că e inevitabil să deschidă un astfel de front pe plan intern (deja e în confruntare deschisă cu guvernatorul de Sankt Petersburg și cu oligarhii).
Iar atunci când o va face, turbulențele astfel create vor slăbi și mai mult capacitatea deja modestă a Rusiei de a ține frontul ucrainean și, foarte probabil, la Moscova, dar nu numai în capitală, vor fi antrenate procese care numai la stabilitatea țării nu ar putea contribui.
Totodată, modul în care rușii duc bătălia pentru Bahmut mai indică un lucru: și Putin, prin generalii săi, și Prigojin, prin mercenarii lui, sunt jucători care dau „totul pe teren”. Scuzați formularea, o refac: sunt killeri dispuși să calce totul în picioare și să îngroape un număr infinit de vieți pentru a-și atinge obiectivele.
Bătălia totală și irațională pentru Bahmut, în care nu contează absolut deloc pierderile suferite, reprezintă o prefigurare a bătăliei totale și iraționale pe care Putin și Prigojin, cel puțin, nu vor ezita să o dea și pe terenul de acasă.
În ce măsură vor avea succes sau în ce măsură are cine să-i oprească, atunci când vremea conflictului intern va sosi, asta e cu totul altă discuție.
