În spațiul public românesc, acum câteva săptămâni, neverosimil de puțini au îndrăznit să ia în serios o candidatură a președintelui Iohannis la șefia NATO.
E drept, semnalul venise la acel moment doar pe cale informală, dar totuși una atât de credibilă – o știre publicată de Bloomberg și imediat preluată și disecată de alte entități media europene nu mai puțin de încredere. În plus, era atât de binecunoscut faptul că Iohannis putea fi acuzat de multe defecte, dar numai de imprudență și gust pentru senzațional ieftin pe teme de extremă sensibilitate, nu.
n scurtul timp care a trecut de la acel moment până azi, au apărut deja două elemente noi de substanță.
Unul a fost confirmarea irefutabilă a semnalului candidaturii, prin anunțul public făcut de însuși Klaus Iohannis, anunț urmat imediat de publicarea decalogului său tocmai în POLITICO.
Iar un altul a fost confirmarea faptului că varianta Mark Rutte, în ciuda aparențelor care tronau acum câteva săptămâni, nu fusese nicio clipă una securizată ermetic. Căci Ungaria tocmai a anunțat, prin vocea ministrului său de Externe, că nu îl va vota pe premierul olandez. Și îmi imaginez că, pe canale diplomatice, acest semnal le fusese dat aliaților cu destulă vreme înainte. Nu este exclus să fi contat serios inclusiv în calculele Bucureștiului de a porni pe acest drum.
Declarația în speță, făcută de ministrul maghiar de Externe, a fost de două ori tranșantă:
- Prin modul în care Szijjarto a formulat-o – nelăsând absolut niciun loc de echivoc în chestiunea Rutte.
- Prin locul din care a transmis-o: de la Sfântul Gheorghe, deci din România.
Din toate punctele de vedere, poziționarea Budapestei greu s-ar mai putea lăsa cu surprize ulterioare.
E drept, în lumea atât de complexă și de nuanțată a diplomației și relațiilor internaționale nimic nu poate fi de nenegociat până în ultima clipă, dar sunt greu de imaginat morcovul și biciul care ar putea răzgândi Ungaria în privința olandezului Rutte. Desigur, pot exista rațiuni care să demotiveze Budapesta în a sprijini explicit candidatura lui Iohannis, dar pentru asta ar trebui așteptat să mai apară în cursă un al treilea candidat care să corespundă sută la sută gusturilor Ungariei (și ale celorlalți, aliați, bineînțeles).
Ceea ce contează însă în momentul de față sunt elementele concrete de care dispunem
Iar două se detașează fără doar și poate:
- S-au anunțat doi pretendenți la succesiunea lui Jens Stoltenberg – Mark Rutte și Klaus Iohannis.
- Ministrul maghiar nu a anunțat explicit sprijinul țării sale pentru candidatura lui Iohannis, dar a anunțat explicit lipsa sprijinului pentru Rutte. Și a punctat sugestiv: „ne bucurăm că în sfârşit avem un candidat din Europa Centrală”.
Cu alte cuvinte, dat fiind consensul de care este nevoie pentru alegerea viitorului secretar general al NATO, varianta Rutte tocmai a suferit o masivă alunecare de teren, iar varianta Iohannis tocmai a câștigat, astfel, un plus de stabilitate și o poziție ușor mai avansată de a negocia și a convinge.
Ar fi, prin urmare, momentul ca și pe plan intern evoluțiile trecute în revistă mai sus să conducă la o oportună schimbare de optică și de atitudine.
Chiar dacă actualul context electoral din România tinde natural să polarizeze spiritele față de Klaus Iohannis, candidatura sa la șefia NATO nu trebuie privită altfel decât ceea ce reprezintă în esență: o oportunitate fără precedent pentru România de a-și spori profilul internațional, amprenta în regiune (într-un context extraordinar), de a accelera profesionalizarea corpului său diplomatic și de a spori gradul de responsabilizare a mediului său politic.
S-a comentat, în ultimele săptămâni, că miza candidaturii lui Iohannis poate fi mai degrabă indirectă decât directă. Cu alte cuvinte, că președintele român ar alerga, la vedere, după funcția supremă la NATO, dar că în realitate pe radar ar fi obținerea altei poziții, pentru România (dar aș puncta că nu obligatoriu și pentru el personal) la nivel european.
Desigur, este aici un tărâm fecund și incitant pentru speculație, dar și dacă lucrurile ar sta astfel, ce ar putea fi rău, inoportun sau deplasat în asta
Indiferent cum se vor așeza în final lucrurile, totul trece întâi și întâi prin candidatura ui Iohannis la șefia NATO și, pe cale de consecință, printr-o mai mult decât oportună lărgire a sprijinului pentru această candidatură inclusiv pe plan intern.
Să nu fim timizi! România are toate argumentele pentru candidatura lui Iohannis la șefia NATO
