Alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte a fost treaba alegătorilor americani. Dacă legea le permite și bunul simț nu le stă în cale, pot oricând alege și un cactus, o statuie, un chatbot de inteligență artificială… ori pe cineva chiar mai inadecvat, de pildă pe Donald Trump (ceea ce până la urmă au și făcut). Ar fi, a fost și este dreptul lor, este țara lor, până la urmă e viața lor.
La fel, e treaba președintelui ales pe cine nominalizează în funcțiile de top din cadrul guvernului pe care îl conduce, după cum este treaba Congresului SUA pe care dintre nominalizați îi validează ori ba – tipi exaltați ori personalități sobre, indivizi excentrici ori oameni de bun simț, neexperimentați ori experimentați, amatori sau profesioniști, loialiști ori spirite libere și critice.
Totul este așadar treaba alegătorilor americani, a președintelui american și a aleșilor din Congresul SUA. Doar că acest “totul” este și el valabil doar până la un punct – anume, doar atâta vreme cât discursul și acțiunile decidenților (aleși și numiți) au un impact ce se rezumă la ceea ce se petrece strict pe teritoriul Statelor Unite și cu poporul Statelor Unite.
Din clipa în care discursul și acțiunea decidenților de la Washington trec granițele terestre și traversează cele două oceane, povestea americană nu mai poate rămâne doar americană, ci devine una de inevitabil interes mondial.
Cum America este America – o țară cu o nesfârșită amprentă globală – calitatea celor care populează Casa Albă și în general structurile de vârf ale guvernului federal devine de fapt din fașă și problema englezilor, francezilor, germanilor, românilor, ucrainenilor sau polonezilor. Altfel spus, este o problemă de interes național și pentru aliații SUA, în primul rând pentru aliații ei, nu poate nicicum rămâne o chestiune de interes național doar pentru americani.
Iertare pentru această introducere ușor didactică și aparent banală, dar trăim vremuri în care până și evidențele sunt contestate cu ură patologică și zel nerușinat.
Așadar, prin prisma celor subliniate mai sus, putem face acum disjungerile necesare.
De pildă, dacă Donald Trump chiar vrea să impună tarife, subminând astfel și economia SUA, dar și economiile din țările vizate (multe dintre ele, țări aliate), desigur asta e de interes strategic pentru acele țări, pentru aliați, dar nu legitimează automat faptul de a pune la îndoială capacitatea intelectuală, pregătirea profesională și bună-credință a președintelui american și a principalelor figuri din cabinetul său.
În schimb, e cazul să pui pe masă asemenea îndoieli în momentul în care administrația Trump pornește o ofensivă menită să submineze relația transatlantică (economic, politic și militar), să dea peste cap o ordine mondială care a asigurat aproape un secol de pace, să desființeze ordinea democratică și statul de drept (pe continentul european), să pună sub semnul întrebării integritatea teritorială a unor națiuni (în mare parte aliate) și să-i ofere Rusiei o șansă nesperată de a râvni, mai sigură ca oricând pe sine, la potențiale aventuri militare mult dincolo de Ucraina.
La fel, adecvarea intelectuală, profesională și morală a președintelui american și a membrilor cabinetului său devine inevitabil și treaba non-americanilor, nu doar a americanilor, atunci când cele mai proeminente figuri din cercul restrâns de la Casa Albă comit o breșă de securitate fără precedent, dar și de neimaginat la un asemenea nivel.
Consilierul lui Trump pentru securitate națională, Mike Waltz, și-o fi recunoscut greșeala de a adăuga în grupul sensibil de discuții privind o serie de bombardamente și o persoană care nu avea ce să caute acolo, dar vreme de câteva zile nici el și nici ceilalți participanți (oameni grei – vicepreședintele, șefa comunității de informații, șeful Pentagonului, emisarul lui Trump în negocierile pentru Gaza și Ucraina) nu au fost în stare să observe ceva suspect – și vorba aia, intrusul nu era sub acoperire, ci chiar era strident. Și vorba aia, oamenii sunt acolo tocmai pentru a gestiona lucruri sensibile și ultra sensibile.
Dar dacă te uiți nițel la CV-ul respectivilor și la parcursul lor profesional-politic, pricepi ușor că o situație de Gâgă nu prea putea fi la un moment dat de evitat. Și, iată, foarte rapid, în doar două luni de activitate, acea situație și acel moment dat chiar și-au făcut în forță apariția.
În celebru-i stil, teoretizat odinioară de Trump însuși, nenorocirea nu a fost recunoscută ca atare, demiteri nu au apărut, demisii nici atât, vina e aruncată pe singurul nevinovat, iar totul e prezentat oficial ca… o mare reușită.
Devenise clar de câteva săptămâni că administrația Trump și-a creat suficiente oportunități de a rămâne în istorie ca una de film horror. Dar acum, odată cu gafa monumentală comisă de Waltz și completată de ceilalți trumpiști de rang înalt, această administrație și-a croit loc și în istoria desenelor animate.
Dacă numai izul de parodie ar fi problema cu această poveste, aproape că nu ar fi nicio problemă. Însă ecourile episodului Waltz merg mult dincolo de parodie.
În acest moment, aliații Americii (din NATO, dar și din Asia de Est sau Oceania) își pot pune serioase întrebări cu privire la capacitatea actualei administrații de la Washington de a trata cu scrupulele și rigoarea necesare parteneriatul în general, iar pe cel militar în special. Labilitatea în materie de securitate a șefului Pentagonului și a șefei comunității de informații, de pildă, pot face inutile vestele antiglonț.
Ucrainenii își pot pune întrebări vitale cu privire la capacitatea actualei administrații de la Washington de a se proteja de penetrarea rușilor, care apoi pot penetra și mai ușor tabăra ucraineană.
Iar Taiwanul nu poate fi nici el mai puțin în alertă cu privire la capacitatea actualei administrații de la Washington de a se păzi de ochiul extrem de curios al chinezilor.
Când te uiți la ceea ce The Atlantic a publicat până acum cu privire la cum s-a produs breșa de securitate în sânul cabinetului Trump, dacă studiezi forma și fondul dialogurilor dintre războinicii lui pește prăjit din actuala administrație Trump, în contextul bombardamentelor din Yemen, nu ai cum să nu tresari la naturalul gând despre cum or fi arătând notițele luate și concluziile trase de experții din jurul lui Putin și ai lui Xi Jinping.
Un ochi format din serviciile de pretutindeni, inclusiv de la Moscova și Beijing, a aflat, doar din acest episod, mai multe despre echipa Trump decât s-ar fi putut afla după ani și ani de culegeri sistematice de informații și profile psihologice făcute ca la carte.
Așa ceva nu se încadrează sub nicio formă în categoria inocentului “i se poate întâmpla oricui”. În schimb, așa ceva i s-a putut întâmpla tocmai administrației Trump (celei din al doilea mandat, nicidecum celei din primul) “grație” criteriilor care au stat la baza selecției acestei echipe: guralivi, loialiști, mediocrități.
Îmi este imposibil să cred că episodul respectiv nu a afectat deja și nu va afecta pe mai departe postura americană în negocierile cu rușii, pe Ucraina, ca și postura americană în ciocnirea cu aliații europeni și canadieni, în ciocnirea cu inamicalii chinezi, în interacțiunea cu aliații australieni, sud-coreeni și japonezi.
În general, îmi este imposibil să cred că un impact negativ de zile mari nu s-a cristalizat deja și în percepția cu privire la America din restului cancelariilor de pe mapamond, ca și din rândul unor largi pături ale opiniei publice de peste tot.
Problema Trump nu este, așadar, numai problema americanilor, asta e cert. Dar nu este sigur că se va găsi la timp o soluție rezonabilă la această cea mai mare problemă din ultimul secol, pe care America lui Trump o pune intregii lumi și mai ales aliaților tradiționali ai Americii.
După circul Trump-Vance din Biroul Oval, în prezența lui Zelenski, și după circul Waltz-Vance&Co., legat de Yemen, aș paria că este cazul să ne mai așteptăm la unul sau chiar la mai multe.
Vicepreședintele american poate să facă oricâte rugăciuni pentru victorie o vrea, însă se știe din bătrâni că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. 👊 🇺🇸 🔥
Menținerea vizelor este o lovitură pentru America, nu pentru România
