Liderul USR Dominic Fritz, primar al Timişoarei, dezvăluie, într-o postare pe pagina sa de Facebook, „calvarul” unor copii din orfelinatele româneşti, abandonaţi la naştere şi care au fost reintegraţi în familiile biologice în anii anteriori integrării României în Uniunea Europeană, reducerea numărului de copii instituţionalizaţi fiind una dintre condiţiile aderării, transmite News.ro.
Fritz, care în anii studenţiei a făcut voluntariat la Timişoara, povesteşte că mulţi copii au ajuns în „familii dezorganizate care trăiau în sărăcie cruntă”, „speriaţi” şi „abuzaţi”. Fritz spune că, revenit ulterior în România, a aflat că, „fără excepţie”, copiii „şi-au dorit rapid să se întoarcă la casa de copii unde crescuseră”, dar statul a spus că nu se poate. „Protecţia copilului se face după codul poştal, nu după sentimente. (…) De atunci nu mai am încredere când statul român spune că ştie el cel mai bine ce să facă cu viaţa ta. De atunci ştiu ce înseamnă «formă fără fond», când viaţa unui om se transformă într-o cifră, când normele pe hârtie contează mai mult decât realitatea unei fiinţe umane”, afirmă Fritz. Postarea a fost făcută în contextul cazului privind azilele ilegale de la Bihor.
„Felul în care statul român îi abandonează pe cei mai vulnerabili are o lungă istorie. Ce am văzut eu în tinereţe m-a marcat profund. Ştiţi deja că am lucrat un an ca voluntar într-o casă de copii la Timişoara, în 2003-2004. La puţini am povestit ce s-a întâmplat după. Au fost anii înainte de aderarea la Uniunea Europeană, iar România îşi asumase ca ţintă reducerea numărului de copii instituţionalizaţi. Orfelinatele trebuiau să se transforme în «case familiale» sau să fie închise. Obiectivul a fost bine gândit, standardele au fost europene. Implementarea a distrus mii de vieţi”, afirmă Dominic Fritz într-o postare pe Facebook.
Liderul USR povesteşte că zeci de mii de copii trebuiau în doi-trei ani „să dispară din statistica instituţiilor”, iar statul român a început procesul birocratic de ”reintegrare în familia biologică”.
„Majoritatea copiilor cu care am lucrat eu au fost abandonaţi la naştere. Am fost de faţă când unii dintre ei, în vârstă de 9-12 ani, au aflat că poliţia i-a găsit pe părinţii lor biologici, care, contra unor sume de bani, s-au declarat disponibili să-şi ia înapoi copiii necunoscuţi. Mulţi orfani cresc cu un mare dor de părinţi, nu simt ură la vârsta aia, îşi imaginează că abandonul a fost doar o încurcătură la spital şi trăiesc cu visul reunirii. Aşa că mulţi au fost entuziasmaţi, la prima reacţie, să plece la mamă. Au fost duşi din Timişoara, cu o mică valiză de haine şi jucăria preferată, în sate izolate din Gorj, din Bacău, din Suceava, în familii dezorganizate, care nu ştiau ce să facă cu pre-adolescenţii dezorientaţi. Acolo a început calvarul”, dezvăluie Fritz.
Acesta arată că şi-a dat seama „repede” că „ceva nu e în regulă.
„L., de obicei mereu veselă, vorbea la telefon doar în şoaptă cu mine. I., băiatul cu handicap, era mereu la somn când am sunat la părinţi. Iar Protecţia Copilului nu a venit la vizitele de monitorizare promise. Aşa că am început să revin în România pentru a vizita copii «reintegraţi». La cei mai mulţi am rămas singura legătură cu viaţa lor de dinainte. Fără excepţie, copiii şi-au dorit rapid să se întoarcă la casa de copii unde crescuseră, la prietenii lor, la viaţă cunoscută din Timişoara. Nu toţi au avut cuvinte; mai mult ochii lor mi-au povestit de frică, de abuz, de sărăcie cruntă. L. chiar a avut curajul să meargă la poliţia satului, care a dus-o înapoi în familie, unde a fost pedepsită cu o bătaie care a băgat-o în spital. Multe poveşti le-am aflat după ani, după ce au devenit adulţi răniţi de trauma de a fi fost abandonaţi de două ori, şi de părinţi şi de statul ocrotitor. Unul nu a mai putut să povestească nimic, am mers la înmormântarea lui după un ”accident în pădure”. L. a fost păcălită de metoda lover boy şi am încercat ani de zile s-o conving să scape de exploatare în Germania”, povesteşte Dominic Fritz.
Primarul Timişoarei adaugă că statul român le-a spus atunci copiilor care au vrut să se întoarcă faptul că nu mai pot face acest lucru întrucât sunt „în alt judeţ”.
„Dacă vrei la casa de copii, se poate doar aici în noul tău judeţ de reşedinţă. Protecţia copilului se face după codul poştal, nu după sentimentele tale. Un singur băiat a reuşit să se întoarcă la Timişoara. După ce părinţii lui au emigrat în Spania şi tatăl a încercat s-o omoare pe mama, a intervenit protecţia copilului de acolo, l-au întrebat ce doreşte şi, pentru că nu a avut cod poştal din niciun judeţ, a putut să aleagă că vrea înapoi la Timişoara”, explică Fritz.
El spune că de atunci „au trecut mulţi ani”, dar se întreabă dacă putea face mai mult.
„Atunci, în 2007-2008, student fiind, am scris la fiecare DGASPC din ţară să întreb câte vizite de monitorizare au făcut la copiii reintegraţi. Puţini mi-au răspuns. De atunci nu mai am încredere când statul român spune că ştie el cel mai bine ce să facă cu viaţa ta. De atunci ştiu ce înseamnă «formă fără fond», când viaţa unui om se transformă într-o cifră, când normele pe hârtie contează mai mult decât realitatea unei fiinţe umane. 411 oameni făcuţi să dispară din Bihor de statul român. Unde sunt azi? Le merge mai bine?”, încheie Dominic Fritz, ataşând postării şi poze cu „doi dintre copiii din această poveste” (n. red. – FOTO).
