Jordan Bardella, membru al partidului Adunarea Națională (Rassemblement National), a apărut ca favorit în cursa prezidențială a Franței, confruntând Uniunea Europeană cu perspectiva unui eurosceptic de extremă dreapta la Elysée. Cu toate acestea, Bardella pare mai puțin hotărât să dezmembreze UE decât să exploateze acordurile existente, care deja funcționează în avantajul Franței, scrie Project Syndicate.
<<După doi ani fără un buget aprobat, guvernul francez a impus acum adoptarea acestuia fără votul parlamentar. Această ultimă răsturnare de situație în drama politică și fiscală a Franței – și absența oricărei reacții negative imediate a pieței – dezvăluie cât de mult Uniunea Monetară Europeană (UEM) servește intereselor țării, exact așa cum au intenționat creatorii francezi ai monedei unice. Dar, în mod ciudat, servește și intereselor lui Jordan Bardella, membru al partidului de extremă dreapta Rassemblement National (RN), favorit înaintea alegerilor prezidențiale de anul viitor.
Când a fost concepută UEM, Bundesbank-ul german era forța dominantă în politica macroeconomică europeană. Înlocuirea sa de către Banca Centrală Europeană a modificat fundamental distribuția puterii monetare, permițând Franței să se bucure de rate ale dobânzii după modelul german, beneficiind în același timp de garantarea de către BCE a generozității fiscale franceze.
Abia în timpul crizei datoriilor din zona euro din 2010-2012 rolul BCE de protecție fiscală eficientă a fost consolidat, când președintele BCE de atunci, Mario Draghi, s-a angajat în mod remarcabil să facă „tot ce este necesar” pentru a salva euro, stabilind banca centrală drept creditor de ultimă instanță. Pentru a corecta defectul de proiectare al unei uniuni monetare compuse din state suverane din punct de vedere fiscal, sprijinul BCE pentru obligațiunile suverane ale statelor membre a fost condiționat de restrângerea fiscală în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, care plafonează deficitele bugetare anuale la 3% din PIB și datoria publică la 60%.
În timp ce statele membre din sudul zonei euro au fost forțate să intre în austeritate, Franța a scăpat de această soartă. Comisia Europeană, însărcinată cu supravegherea regulilor fiscale ale blocului comunitar, a fost în mod constant indulgentă față de Franța, în ciuda încălcărilor sale cronice, în mare parte din motive politice.
Termenul „privilegiu exorbitant”, inventat inițial de ministrul francez de finanțe de atunci, Valéry Giscard d’Estaing, în anii 1960 pentru a descrie avantajele conferite Statelor Unite de statutul dolarului ca monedă de rezervă mondială, pare la fel de aplicabil poziției Franței în Europa. Fiind o piatră de temelie a uniunii monetare – și, prin extensie, a sistemului economic european mai larg – Franța este practic intangibilă, fapt ce-i permite să-și extindă deficitele și datoria fără o creștere semnificativă a costurilor de împrumut.
Nicăieri această realitate nu a fost mai clară decât în rezultatul deliberărilor bugetare anuale ale Franței. În ciuda încălcării promisiunii de a nu-și folosi puterea de a emite decrete pentru a adopta un buget fără aprobarea parlamentară, guvernul prim-ministrului Sébastien Lecornu a supraviețuit la două moțiuni de neîncredere după ce Partidul Socialist s-a abținut în schimbul anumitor concesii față de cheltuieli.
Manevra lui Lecornu diminuează șansele și așa slabe de reducere chiar și modestă a deficitului bugetar, care se preconizează că va ajunge la 5,4% din PIB în 2026. Însă, din moment ce este puțin probabil ca regulile fiscale ale UE să fie aplicate de Comisia Europeană, piețele de obligațiuni văd un risc redus ca tulburările politice să împiedice BCE să intervină, dacă este necesar.
Acest lucru explică de ce obligațiunile suverane franceze au crescut după adoptarea bugetului. O altă prăbușire a guvernului l-ar fi putut determina pe președintele Emmanuel Macron să își pună în aplicare amenințarea de a dizolva parlamentul pentru a doua oară în mai puțin de doi ani, adâncind incertitudinea politică.
Totuși, anul viitor pe vremea asta, Franța se va afla în mijlocul unei campanii electorale prezidențiale care îi va determina traiectoria economică și politică. Dacă o curte de apel nu anulează decizia care i-a interzis liderei RN, Marine Le Pen, să candideze, Bardella, ”locotenentul” ei în vârstă de 30 de ani, va fi nominalizarea partidului pentru a-i succeda lui Macron. Sondajele de opinie recente arată că Bardella învinge cu ușurință toți potențialii rivali. Dincolo de tinerețea sa, Bardella este mai eligibil decât protectoarea sa, pur și simplu pentru că nu este împovărat de asocierile toxice atașate numelui Le Pen.
Dacă reușește să nu facă greșeli care pot fi evitate și rămâne favorit, dezbaterea politică din Franța și din întreaga Europă se va concentra din ce în ce mai mult pe o întrebare esențială: ar putea declanșa o victorie a lui Bardella o altă criză a zonei euro și ar putea chiar pune în pericol proiectul european?
Răspunsul depinde mai puțin de agenda politică a lui Bardella cât de privilegiul exorbitant al Franței în cadrul UE. Odată ajuns la Palatul Elysée, Bardella ar avea toate motivele să exploateze aceste avantaje structurale, mai degrabă decât să le conteste. Interviul său din noiembrie anul trecut pentru The Economist, în care a cerut BCE să cumpere obligațiuni guvernamentale franceze, cu siguranță indică în acea direcție.
Acestea fiind spuse, o președinție a lui Bardella nu ar fi lipsită de riscuri. Cartea sa recentă, Ce que veulent les Français („Ce vor francezii”), conține elementele familiare ale genului, inclusiv o relatare a copilăriei sale dificile în suburbia pariziană săracă Saint-Denis, unde a fost crescut de o mamă singură, imigrantă italiană. Dar oferă și o perspectivă asupra modului în care ar putea aborda politica economică.
Poate cel mai revelator este refrenul care încheie fiecare capitol, în care Bardella descrie luptele zilnice ale francezilor în diferite domenii ale vieții și propune modalități de creștere a nivelului de trai: reindustrializarea sub îndrumarea unui stat protecționist, reducerea birocrației și reducerea cheltuielilor guvernamentale inutile. Politicile fundamentale ale Republicii Franceze, cum ar fi limitarea imigrației și obligarea imigranților să se integreze în cultura civică franceză, sunt relativ subestimate, probabil în efortul de a-i crește atractivitatea.
Însă ambițiile protecționiste ale lui Bardella vor fi constrânse de cadrul instituțional al UE. Deoarece statele membre au delegat efectiv politica comercială externă Comisiei Europene, singura modalitate prin care Franța poate continua protecționismul în stilul lui Donald Trump ar fi să părăsească blocul comunitar. În absența unui „Frexit”, este mult mai probabil ca Bardella să lucreze în cadrul acordurilor existente ale UE, care funcționează deja în favoarea Franței.
Un astfel de aranjament prevede utilizarea tot mai mare a emisiunii de datorii la nivelul UE pentru a finanța investițiile în industriile europene de apărare, determinată de necesitatea de a reduce dependența de Statele Unite. O parte substanțială din recentul împrumut de 90 de miliarde de euro acordat de UE Ucrainei va fi utilizată pentru achiziționarea de echipamente militare de la producătorii europeni. În calitate de stat membru al UE cu cea mai mare și mai diversificată industrie de apărare, Franța este bine poziționată pentru a deveni un beneficiar major al acestei inițiative de reînarmare și al celor ulterioare.
În cele din urmă, mesajul lui Bardella către alegătorii francezi este unul de reasigurare, mai degrabă decât de ruptură. Retorica sa îl prezintă drept un oportunist priceput care încearcă să exploateze avantajele existente ale sistemului, nu drept un piroman hotărât să demonteze UE. Problema este că sistemul în sine este fragil. Indiferent de calea pe care o alege, incertitudinea îngrijorătoare pare a fi o certitudine.>>
Le Pen vs. Bardella: Extrema dreaptă din Franța, mai dezbinată ca oricând din cauza lui Putin
