„Mașinile-capcană au fost o obișnuință a feudelor între găștile Rusiei anilor 1990, dar de atunci s-au demodat. Acest lucru face cu atât mai izbitor un episod precum cel de sâmbătă seara, când un astfel de dispozitiv aruncă în aer o mașină chiar în afara Moscovei, ucigând-o pe Daria Dughina, fiica controversatului ideolog naționalist Aleksandr Dughin”, scrie Mark Galeotti într-un editorial din The Spectator.
<< Ea a fost o figură proeminentă de sine stătătoare, o jurnalistă care a lucrat pentru o publicație despre care Washingtonul spune că este deținută de omul de afaceri rus Evgheni Prigojin – aflat sub sancțiuni în Occident pentru că a fost nașul atât al grupului de mercenari Wagner, cât și al infamei „ferme de troli” – care fusese majoretă pentru războiul din Ucraina. Într-adevăr, ea se afla sub sancțiuni, guvernul Regatului Unit descriindu-o drept „o susținătoare frecventă și de mare profil a dezinformării în legătură cu invadarea rusă a Ucrainei.”
Inevitabil, există o presupunere larg răspândită că ținta reală a fost tatăl ei. S-a spus că mașina ar fi fost a lui, deși alte relatări susțin că a fost înregistrată pe numele ei. Nimeni nu a revendicat încă responsabilitatea, dar în mediul politic încărcat al momentului toată lumea dă vina pe țapul ispășitor favorit.
Deja, comentatorii ruși dau vina pe Kiev, fără a explica nici de ce Dughin ar fi ținta preferată – există comentatori mult mai turbați și mai influenți pe subiectul Ucraina – sau cum au reușit să efectueze un atac în inima securității ruse. De asemenea, alții presupun că acesta a fost un asasinat ordonat de la Kremlin, fie pentru că au vrut să facă din Dughin un martir simbolic, fie pentru că se temeau că ultra-naționaliștii ca el ar stârni proteste dacă Rusia s-ar retrage din Ucraina. În cele din urmă, există sugestiile inevitabile că aceasta a fost de fapt o crimă determinată nu de politică, ci de dispute de afaceri. Dughin este, la urma urmei, un scriitor fenomenal de productiv – indiferent de calitate – și un auto-promotor energic. Cu alte cuvinte, se pare că există o sumă bună de bani în marca lui de naționalism mistic.
Această crimă nu va face decât să se adauge la mitul Dughin, unul pe care el însuși l-a dezvoltat atât de asiduu. Sunt mulți în Occident fericiți să-i adauge valoarea nominală de „Creierul lui Putin” sau „Rasputinul lui Putin”. El nu este, totuși, și nu a fost niciodată deosebit de influent. El nu are nicio legătură personală cu Putin, ci mai degrabă este doar unul dintr-o întreagă rasă de „antreprenori politici” care încearcă să-și prezinte planurile și doctrinele la Kremlin. O vreme, în 2014, a fost în grații; noțiunile sale despre destinul civilizațional și statutul Rusiei ca națiune eurasiatică au fost convenabile acaparării Donbasului. Dintr-o dată a apărut la fiecare post de televiziune, cartea lui „Fundațiile geopoliticii” era în programa Academiei Statului Major și i s-a oferit o catedră la MGU, Universitatea de Stat din Moscova, cel mai râvnit institut de învățământ superior al țării.
Dar apoi Kremlinul a decis împotriva anexării definitive a „Republicilor Populare” Donețk și Lugansk, iar Dughin nu i-a mai fost de folos. Invitațiile au început să se rărească, MGU și-a anulat oferta și s-a întors din nou pe piață, vânzându-și cărțile publicului și ideile sale conducerii. În acest proces, el a stăpânit arta gândirii retrospective. Cu alte cuvinte, a preluat indicii despre ceea ce era pe cale să facă Kremlinul și a susținut răspicat mișcarea – pentru ca apoi să-și revendice meritul. În general, totuși, el a fost mai eficient în a se vinde cercurilor occidentale de extremă dreapta – ceea ce, desigur, îi conferă o oarecare valoare Moscovei ca agent de influență – decât Kremlinului.
Deci acesta este paradoxul Dughin, el este ideologul lui Schrödinger, totodată important și neimportant. Poate că nu are o tracțiune reală în guvern, dar capacitatea sa de-a se prezenta ca un gânditor profund ale cărui idei (deseori nebunești) încadrează gândirea Kremlinului îl face să fie considerat important. Și dacă oamenii îl consideră important, atunci într-o anumită măsură el devine important. Sau mai degrabă mitul Dughin.
Este acel mit care va conta probabil după uciderea fiicei sale. Deja naționaliștii ruși cer răzbunare, dar având în vedere că Kremlinul pare să nu recunoască limite pentru operațiunile sale în Ucraina, este puțin probabil ca aceștia să poată face ceva dincolo de bariera simbolicului. Un Dughin mort ar fi fost un martir maleabil, însă unul viu și supărat s-ar putea dovedi doar un wild card. Omul care a cerut cândva o Rusie care să se întindă „de la Dublin la Vladivostok” este puțin probabil să fie liniștit și naționaliștii care sunt deja nemulțumiți de Putin – nu au nicio problemă că a invadat Ucraina, ci că nu a făcut-o cum trebuie – vor simți cu atât mai multe motive să fie supărați.
Probabil vom vedea câteva arestări pripite. Fără îndoială, vor exista filmări video cu ofițeri ai Serviciului Federal de Securitate care vor da buzna într-un apartament, totul pus în scenă cu niște echipamente de fabricare a bombelor, o armă, un manual ucrainean, niște dolari americani și, poate, un volum de Shakespeare (serios: unul a fost folosit ca „dovadă” a prezenței mercenarilor britanici care luptă pentru Ucraina; așa cum știm cu toții, trupele sunt înnebunite după un mic Rege Lear). Dar noi, și mai precis, rușii, am mai văzut povești de-astea. Este doar un alt indiciu al instabilităților și slăbiciunilor subterane ale unui regim care încearcă să arate imposibil de înfrânt.
Fie că reflectă un eșec grav al aparatului de securitate rusesc sau tensiuni și rivalități în interiorul acestuia, îi va convinge pe naționaliști – care sunt mai puțin vizibili decât criticii liberali ai lui Putin, dar tind să se afle în cadrul serviciilor de securitate și au armele necesare – că acesta este un regim care nu se ridică la propria sa retorică și poate că este mai slab decât pare.>>
