Exploziile de la Crevedia au pus față în față două Românii aflate oarecum în coliziune.
1. Întâi, acea Românie pe care o știm deja prea bine, o Românie profundă încă certată cu evoluția.
Și ce exemplu mai elocvent ne putea servi situația de la Crevedia decât acela că firma care a cauzat dezastrul funcționa ilegal de ani buni?
Că șapte instituții erau la curent cu situația de fapt, în baza unei informări oficiale.
Că autoritatea „cea mai” locală, Primăria Crevedia, deducem din cele spuse tocmai de primarul cu cazier, se arată acum atât de decuplată de ceea ce se petrecea acolo, încât ai zice că avusese de gestionat ceva de complexitatea unui megalopolis ca New York, iar nu un perimetru demografic, geografic și de business de talia unei biete comune.
În fine, că infrastructura și manipularea echipamentelor și a substanțelor de acolo nu aveau nici în clin nici mânecă cu faptul că specificul muncii se încadra la categoria „periculos”.
Cu alte cuvinte, „bomba” de la Crevedia fusese una cu ceas, ca atâtea alte „bombe” care au mai făcut prăpăd în România profundă, pe timp de pace. Nepăsare, complicități meschine, ignoranță, lăcomie, hazard moral și conexiuni politice – toate, în procente probabil diferite, au amorsat și au sfârșit prin a arunca totul în aer, la propriu, cu costuri umane incomensurabile și semnalând o dată în plus că la firul ierbii este în continuare plin de buruieni.
2. Apoi, o Românie pe care o cunoaștem mai puțin, cu care încă nu am avut prea multe ocazii să ne familiarizăm și care e încă prea proaspătă și în contra curentului ce face ravagii prin România profundă, ca să ai curajul să o semnalezi și chiar să îi prinzi o bilă albă la rever.
E vorba de o Românie care s-a putut vedea tot în acea noapte și în zilele care au urmat.
O Românie în care doi dintre demnitarii cu roluri-cheie în asemenea cazuri – premierul și ministrul de interne – au fost acolo unde e cerea natural să fie: în celula de criză, la locul dezastrului, la declarații care nu au lăsat loc de echivoc.
O Românie în care cei doi au părut să se sincronizeze nefamiliar de bine raportat la standardele cu care ne-am obișnuit, ori dat fiind faptul că provin din partide diferite. Și totodată, o Românie în care cei doi, dar și colegii din eșaloanele superioare ale fiecărui partid, au reușit să nu se lase antrenați într-un joc pervers și imediat al polițelor politice, lucru cu atât mai interesant de semnalat cu cât cazul de la Crevedia, date fiind conexiunile patronilor firmei, invita deschis la canibalizare politică.
O Românie în care primii mari arși transportabili au ajuns în străinătate încă din acea noapte, fără a mai repeta barbariile din cazul Colectiv.
O Românie în care locul faptei nu a fost imediat nivelat și, astfel, urmele șterse cu viteza luminii, precum s-a întâmplat în cazul Mihăilești.
O Românie în care autoritățile centrale au comunicat imediat și constant.
O Românie în care, una peste alta, e limpede că au existat proceduri și empatie, pe zona intervenției, la care nu am mai fost martori în spețe comparabile.
Desigur, cazul exploziilor de la Crevedia nu a ratat nici el ocazia de a ne pune în gardă cu privire la faptul că România profundă și refractară la evoluție nu se dă bătută atât de ușor în fața competitoarei sale mai tinere, ce s-a ivit cumva în straturile mai de suprafață și care s-a arătat ceva mai înclinată spre schimbări majore (bineînțeles, rodite din lecțiile grele ale trecutului).
Căci asta înseamnă revelația cu repetiție cum că, totuși, după opt ani de la Colectiv, secțiile autohtone de mari arși sunt încă de domeniul basmului. Și tot spre asta duc cu gândul halucinațiile proaspăt unsului consilier al premierului, Victor Ponta, care s-a apucat să demoleze retoric tocmai spitalele străine care salvau în timp real victime de la Crevedia, din rândul celor aflate în starea cea mai gravă, dar considerate transportabile.
De altfel, reacția lui Ponta este dovada vie că gingașele progrese făcute și vizibile în cazul Crevedia, cel puțin la nivelul autorității centrale și strict pe gestionarea imediată a crizei, încă nu sunt un bun câștigat ireversibil.
Până la urmă, și la nivelul acelei Românii ce a părut că e capabilă de evoluție, oricând în locul unor Ciolacu și Predoiu pot apărea alții, cu o abordare mai… familiară, dar demnă de infinit dispreț.
Principalul este că se omoară între ei și la vârf. Rebeliunea continuă
