de Glen O’Hara
Privită din exterior, Marea Britanie trebuie că pare învăluită într-o ceață densă de pesimism. Chiar și atunci când se risipesc norii, în prim-plan apare o țară furioasă și divizată. Creșterea economică este lentă, în parte din cauza Brexitului pe care electoratul îl regretă profund, iar serviciile publice se fărâmițează. Titlurile ziarelor sunt pline de relatări despre „găști de abuzatori” care organizează violuri asupra minorilor; revoltele de vara trecută încă răsună în stat și în societate; Guvernul este nepopular, în timp ce opoziția, divizată și disprețuită, cu greu este o alternativă mai bună.
Marile simboluri ale identității britanice sunt din ce în ce mai contestate. Monarhia este condusă de un excentric care nu se bucură nici pe departe de respectul de care s-a bucurat mama sa, iar fiii săi sunt în conflict. Serviciul Național de Sănătate – odinioară „mitul secular” de care britanicii se agățau chiar și atunci când totul părea să se destrame – se zbate să supraviețuiască, darămite să prospere. Audiențele BBC sunt în declin, iar instituția a fost târâtă dintr-un scandal în altul, reușind adesea să se prezinte aproape la fel de rău cum o descriu adversarii și criticii săi.
Chiar și existența însăși a Regatului Unit este pusă sub semnul întrebării. Irlanda de Nord este condusă pentru prima dată de un „republican”, în persoana prim-ministrului Michelle O’Neill, al cărei partid, Sinn Féin, nu își dorește nimic mai mult decât sfârșitul uniunii cu Marea Britanie și reunificarea cu Republica Irlanda, o țară independentă care face încă parte din UE. Între timp, economia Irlandei de Nord a fost separată de cea britanică și a rămas, în multe privințe, în interiorul Uniunii Vamale și al Pieței Unice a UE (din care Marea Britanie a ieșit).
În Scoția, Partidul Național Scoțian, deși a depășit demult apogeul popularității sale, are în continuare șanse mari să câștige următoarele alegeri pentru Parlamentul Scoției și își menține angajamentul față de independență. Doar în Țara Galilor, unde alegerile din 2026 vor duce probabil la un Senedd (legislativ) fragmentat între dreapta, stânga și partidul naționalist Plaid Cymru, sentimentul separatist rămâne încă apanajul unei minorități. Totuși, chiar și acolo, sondajele sugerează că până la o treime dintre galezi ar putea vota pentru independență – un rezultat de neconceput acum doar câteva decenii.
Dar dacă mergi dincolo de titlurile ziarelor, vei descoperi o poveste diferită.
În realitate, britanicii încă rămân uniți, încă merg înainte, încă reușesc, într-o oarecare măsură, să trăiască în pace unii cu alții. Imaginea de ansamblu arată sumbru, iar viața este dificilă, dar unele aspecte fundamentale rezistă. Auto-critica severă și pesimismul constant sunt ceva de așteptat din partea unei țări care nu s-a împăcat niciodată pe deplin cu declinul său relativ de la perioada în care fusese imperiu și care încă se consideră mai importantă decât este în realitate. Veștile proaste aduc vizualizări, iar rețelele sociale și hiper-consumerismul creează o presă nerăbdătoare și un public iritat. La doar șase luni după ce noul guvern de centru-stânga al Marii Britanii a preluat conducerea, deja se întreabă: „Unde este redresarea promisă de Partidul Laburist?”
Și totuși, în ciuda tuturor dificultăților, economia crește și este probabil să accelereze puțin anul acesta. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică prognozează că, în 2025, ritmul său de creștere îl va depăși cu ușurință pe cel din celelalte mari economii europene. Sistemele funcționează, instituțiile continuă să meargă înainte, iar liantul afecțiunii și al loialității rezistă. Nu trebuie să fii naționalist fanatic sau optimist panglossian pentru a bănui că piața pesimismului britanic (bear market – în orig.) este pe cale să apună și că un val de optimism (bull market – în orig.) ar putea începe curând.
Regele poate că nu este iubit de toți, dar este destul de popular: un sondaj recent i-a oferit un scor net pozitiv de +34, cu 63% dintre britanici având o opinie favorabilă despre el. Supușii săi au început, în mare parte, să-l privească mai călduros – un om care, în esență, cutreieră țara, râde și îi încurajează pe oameni. Listele de așteptare ale NHS au început să scadă – deocamdată doar puțin, dar este un punct de cotitură care ar putea avea o semnificație importantă.
Giganți culturali precum BBC și-au văzut, într-adevăr, imaginea zdruncinată, dar, chiar dacă numărul telespectatorilor este în scădere, este departe de a fi dispărut complet. BBC a „câștigat” bătălia audiențelor de Crăciun anul acesta, aproape (dar nu chiar) ca și cum ar fi fost din nou anii ’70, iar Yes Minister era un mare succes. Finalul serialului Gavin and Stacey, difuzat în acea seară, a fost urmărit de peste 19 milioane de oameni într-o săptămână.
Un nou referendum privind independența Scoției este la mulți ani distanță, iar scoțienii rămân profund divizați pe acest subiect: nu există o dorință clară de separare. În Țara Galilor și Irlanda de Nord, majoritatea oamenilor își doresc să rămână în cadrul Uniunii. Sondajele sugerează că în Irlanda de Nord majoritatea alegătorilor ar vota pentru menținerea status quo-ului, cu un avans de 10 până la 15 puncte procentuale.
Marea Britanie pare mereu că se află pe marginea prăpastiei. Anxietatea legată de retragerea imperială și stagnarea economică a făcut ca sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 să fie o perioadă plină de avertismente sumbre. Rafturile librăriilor și ecranele televizoarelor erau pline de texte pesimiste și filme care preziceau un fel de sinucidere națională. Dreapta susținea că statul bunăstării este prea costisitor sau că imigrația în masă va face imposibilă viața colectivă. Stânga credea că o elită diletantă minusculă nu înțelegea absolut nimic despre economia modernă.
Rezultatul? Până la sfârșitul anilor ’60, în ciuda crizelor valutare succesive, creșterea economică atinsese un nivel record. Guvernele de atunci au modernizat serviciile publice pentru o epocă mai exigentă, iar legile de liberalizare au făcut ca societatea să se simtă mai confortabilă cu ea însăși. Dintr-o dată, Marea Britanie a explodat într-un vârtej de experimente culturale, muzicale și vizuale care reverberează și în prezent. The Beatles, The Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin, Elton John, David Bowie – contribuția britanică la cultura mondială este uluitoare.
În anii ’70, se spunea că țara e terminată. În toiul unei narațiuni despre „declin”, inflația scăpase de sub control, sindicatele făceau legea, grevele erau peste tot, iar guvernele păreau neputincioase. Jurnaliștii și politologii se întrebau dacă Marea Britanie mai putea fi guvernată; chiar și premierul Jim Callaghan, mereu rezistent, s-a privit în oglinda bărbieritului și a recunoscut pentru sine că ar emigra dacă ar fi mai tânăr.
În mare parte, însă, această imagine era o caricatură a unei țări care era mai bogată și mai egalitară ca niciodată, iar după doar câțiva ani de terapie de șoc thatcheristă, toate acele probleme aparent insurmontabile au fost date uitării. Șomajul și sărăcia au dominat apoi titlurile ziarelor, doar pentru a fi înlăturate din nou în anii ’90 de asaltul New Labour împotriva sărăciei și de o revărsare masivă de cheltuieli publice care a revigorat școlile și spitalele.
Acum economia se mișcă lent – dar a șovăit și la începutul anilor ’60, apoi a accelerat. Serviciile publice sunt în genunchi – dar la fel de afectate erau la mijlocul anilor ’90 și și-au revenit. Niciun declin nu este inevitabil, nicio retragere nu este fără sfârșit, nicio criză națională nu este terminală. Mulți consideraseră și înainte Marea Britanie ca fiind pierdută. S-au înșelat atunci și probabil că se înșală din nou.
- Glen O’Hara este profesor de Istorie Modernă și Contemporană la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie. Este un comentator frecvent al politicii și politicilor publice britanice în presă și autorul mai multor cărți despre Marea Britanie în secolul XX, inclusiv The Politics of Water in Post-War Britain (2017). În prezent, finalizează un amplu proiect de cercetare despre istoria drepturilor de acces în peisajul englez și galez, precum și o nouă carte despre guvernele lui Tony Blair din anii ’90 și începutul anilor 2000, intitulată New Labour, New Britain?
