<< Echipa medicală nu este pe deplin sigură la ce să se aștepte, în timp ce trenul începe să scârțâie până când oprește, undeva în întuneric, lângă granița dintre Ucraina și Polonia, chiar în interiorul Ucrainei. Farurile unui autobuz sunt la câțiva centimetri în față. Eugenia Szuszkiewicz simte anxietatea în stomac >>, scrie CNN, într-un reportaj dedicat poate celor mai inocente dintre victimele invaziei ruse.
<< Nivelurile de stres ale medicului sunt peste tot. Aceasta este o călătorie periculoasă pentru copiii care au nevoie de îngrijire paliativă în cele mai bune circumstanțe. Acum,12 dintre ei au parte de ea în vreme de război.
Corpuri mici și fragile sunt ridicate pentru ultima oară în brațele mamelor obosite în timp ce coboară din autobuz. Unele sunt predate cu blândețe medicilor și asistentelor care-i așteaptă. Pentru alții, sănătatea este prea delicată și necesită ajutor suplimentar pentru a-i transporta în siguranță în trenul care-i va duce în Polonia.
Personalul medical speră să facă astfel încât ca acești copii să aibă parte de cât mai puțină durere – emoțional sau fizic. Starea de sănătate a unui copil este atât de proastă încât medicii ne spun că s-ar putea să nu supraviețuiască drumului.
Echipa medicală ne cere să stăm departe, să nu filmăm sau să încercăm să vorbim cu cineva până când copiii nu sunt stabilizați. Unul câte unul, sunt coborâți ușor pe 12 pătuțuri mici plasate la doar câțiva centimetri de sol.
Unsprezece dintre cei 12 au venit de la casele paliative din jurul Harkovului, al doilea oraș ca mărime al Ucrainei, cunoscut cândva pentru că are cele mai bune îngrijiri paliative din țară. Acum este una dintre zonele cele mai bombardate ale Ucraine. În ultima săptmână, trupele ruse au vizat zonele rezidențiale de acolo, lovind infrastructura civilă, precum școli, magazine, spitale, blocuri și biserici.
Zile întregi, Szuszkiewicz – un medic pediatru și specialist în îngrijiri paliative – a primit apeluri telefonice de la părinții disperați ai copiilor blocați în zona Harkov. Cererea de ajutor a părinților a venit în timp ce bombele cădeau în jurul lor. O mamă a țipat că fără ventilator și analgezice, copilul ei va muri.
„Am putut să-i spun doar că dacă ar găsi o cale spre Lvov (în vestul Ucrainei), atunci aș fi în stare să o ajut”, ne spune Szuszkiewicz, cu lacrimile curgându-i pe față și cu vocea tremurândă. Nu știe dacă mama și copilul mai sunt în viață.
O călătorie agonizantă
La bordul trenului spre Polonia, Ira mângâie degetele fetiței țintuite în loc. „Da dragă, totul va fi bine”, îi spune ea Victoria, în vârstă de șase ani. Face apoi o pauză. „Bănuiesc că totul va fi bine”.
Victoria are paralizie cerebrală și nu poate merge. Mama ei, Ira, ne-a spus că este un „miracol” că au reușit să se urce cu ea în tren. „A fost inimaginabil de greu să ieși”, spune ea.
Pentru a urca în trenul medical, Ira a trebuit mai întâi să călătorească din satul ei din afara Harkovului până în orașul Lvov, unde familiilor li se spusese sî ajungă. Ira a legănat-o pe Victoria în brațe aproape trei zile pentru a ajunge acolo, prin panica celorlalți care încercau să fugă și trenurile atât de pline încât nici măcar nu a putut-o pune jos.
Victoria izbucnește într-un zâmbet imens care îi luminează ochii de fiecare dată când îi aude numele, chiar dacă este rostit prin lacrimile mamei ei.
„Le zâmbește tuturor. Pentru că pe drumul spe aici am întâlnit doar oameni amabili și plini de compasiune”, spune Ira. Călătoria a făcut-o pe Ira să-și iubească țara cu atât mai mult, lucru care îngreunează cu atât mai mult plecarea, spune ea.
„Chiar și atunci când nu ne-am așteptat la ajutor, toți ne-au ajutat. Ei (străini din călătoria cu trenul spre Lvov) ne-au dat mâncare, de băut, ne-au însoțit, ne-au îndrumat.” „Nu știu cum mă duceau picioarele”, spune Ira. „Și doar pentru că ea este (Victoria) ea însăși puternică. Ea mă ajută, dându-mi putere, cred”. „Ea nu va trăi fără mine. Știu asta”, adaugă ea.
Un hospice pe roți
Numai în regiunea Harkov există aproape 200 de copii în îngrijire paliativă, potrivit lui Szuszkiewicz. Inițial, Szuszkiewicz a încercat să organizeze un tren sau un transport terestru în Harkov însuși. Dar asta s-a dovedit imposibil. Era prea periculos, orașul era practic sub asediu. În schimb, familiile au trebuit să-și dea seama cum să ajungă la Lvov, înainte ca ea să poată aranja transportul către siguranța în Polonia. Ea a luat legătura cu directorii hospice-urilor locale, care au făcut o listă cu cine dorea să plece și cine putea, în mod realist. Părinții copiilor pe ventilatoare nu au avut de ales – copiii lor nu ar fi supraviețuit călătoriei lungi. Alții erau prea bolnavi pentru a încerca. Unii s-au hotărât să o facă, orice ar fi. Szuszkiewicz spune că unii părinți i-au spus că ar fi mai bine să moară pe drum decât sub o bombă.
Szuszkiewicz a fost principalul organizator, mobilizând o rețea de profesioniști medicali în interiorul Ucrainei pentru a ajuta la transportul tuturor la punctul de întâlnire din Lvov. În total, au fost evacuate aproximativ 50 de persoane.
Guvernul polonez și Spitalul Clinic Central din Varșovia au transformat mai multe vagoane într-o secție medicală improvizată, cu tot cu o sală de operație.
Szuszkiewicz spune că „de îndată ce am ajuns și m-am apropiat de acel autobuz și am spus: „Suntem aici, în curând veți fi salvați, vă vom scoate din această țară în război… Vă puteșți liniști acum”. A fost întâmpinată cu un sentiment amestecat, de neîncredere și de ușurare. Acum, „sunt multe cuvinte de recunoștință, există bucurie, există speranță pentru viață”, spune Szuszkiewicz.
„Fiecare dintre acei părinți spune că și-a părăsit orașul Harkov doar temporar, că fiecare dintre ei se va întoarce când va avea o șansă, că vor reconstrui acel oraș de la zero, de îndată ce războiul se va opri acolo, de îndată ce se va putea trăi din nou acolo. O spun cu atâta dragoste pentru patria lor”.
Doctorul nu este străin de recunoștință: a auzit că părinții îi mulțumesc pentru că le-a salvat copiii. Dar de data asta, spune ea, se simte diferit, cuvintele au o altă profunzime.
În timp ce trenul traversează Ucraina în Polonia, Ira primește un videoclip de la un vecin din Harkov. „Spuneau că întregul oraș a fost distrus într-o oră”, zicea ea, cu vocea tremurândă și cu ochii în lacrimi. „Nu există o singură casă. Înțelegi? Nici o singură casă. E doar o grămadă de cărămizi și atât. Nu este război, este anihilare. Anihilarea oamenilor.”
Ira încearcă să-și sune soțul, mama, tatăl, sora. Nimeni nu răspunde.
Pe măsură ce trenul intră în Varșovia, luminile albastre intermitente ale ambulanțelor se reflectă prin ferestrele sale. Nu semnalează o urgență medicală și nu este ca răspuns la o bombă. Este un semn că au sosit, salvând ceea ce a mai rămas din viața copiilor lor. >>
