Sprijinul Moscovei pentru o nouă rută prin Caucazul de Sud a stârnit o puternică reacție de respingere, la Teheran, notează Geopolitical Futures.
<< Războiul din Ucraina a apropiat Rusia și Iranul, însă amploarea completă a relației lor în evoluție este mai complicată. Până anul trecut, Teheranul era partenerul secundar. Însă, pe măsură ce dependența Moscovei de dronele și rachetele iraniene pentru războiul împotriva vecinului său a crescut, a crescut și influența Iranului. Acum se conturează o divergență strategică: Iranul are nevoie să negocieze cu Statele Unite, în timp ce politica Rusiei în Caucazul de Sud intră în conflict cu interesele Iranului.
Divergență strategică
Când Statele Unite au acuzat Iranul, săptămâna aceasta, că a trimis Rusiei rachete balistice cu rază scurtă de acțiune pentru a fi utilizate împotriva Ucrainei, acestea au ecranat o evoluție mult mai semnificativă în relațiile ruso-iraniene. Recent, mai mulți oficiali iranieni de rang înalt au criticat public Rusia pentru sprijinirea planului Azerbaidjanului de a crea un coridor în Armenia, de-a lungul graniței cu Iranul. Noul ministru de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, a descris așa-numitul coridor Zangezur ca fiind o „redesenare a granițelor” și a afirmat că este „total inacceptabil și o linie roșie pentru Iran”. Anterior, șeful Direcției pentru Eurasia din cadrul ministerului îl avertizase pe ambasadorul rus în Iran să nu încurajeze un conflict la granițele țării. În plus, generalul-maior Mohsen Rezaei, secretarul Consiliului de Discernământ al Iranului și fost comandant al Gardienilor Revoluției Islamice, a declarat că comportamentul Rusiei este în „contradicție clară” cu prietenia declarată față de Iran.
Îngrijorările Iranului cu privire la granița sa nordică au sporit după victoria Azerbaidjanului, în 2020, asupra Armeniei, un aliat al Iranului, în cel de-al doilea război pentru Nagorno-Karabakh. Administrată de Armenia din 1994, regiunea, odată căzută în mâinile Azerbaidjanului, a extins semnificativ granița dintre Azerbaidjan și Iran. Demersul Azerbaidjanului de a asigura coridorul Zangezur, care ar conecta Azerbaidjanul cu exclava sa, Nahicevan, amenință să creeze o centură turcică continuă de-a lungul graniței nord-vestice a Iranului. Acest lucru reprezintă o amenințare majoră pentru securitatea Teheranului, amplificată de enorma sa populație de etnie azeră (care constituie aproape un sfert din populația totală și care este concentrată în nord-vestul țării), de tranziția politică internă și de campania sa riscantă de extindere a influenței în Orientul Mijlociu.
An în șir, Iranul se simțise în siguranță deoarece Armenia deținea un avantaj asupra Azerbaidjanului, iar Caucazul de Sud se afla ferm sub influența Rusiei. Totuși, în ultimii patru ani, regiunea a suferit o schimbare strategică majoră. În primul rând, sprijinul masiv al Turciei le-a permis forțelor azere să-și învingă rivalii armeni și să captureze Nagorno-Karabah, răsturnând echilibrul de putere care existase din momentul prăbușirii Uniunii Sovietice, în 1991. În ciuda alianței lor din cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, Moscova nu a intervenit pentru a sprijini Erevanul, determinând Armenia să amenințe deschis că va părăsi pactul de securitate și va căuta parteneriate cu Franța și Statele Unite. În același timp, în ultimii doi ani și jumătate, Turcia a exploatat preocuparea Rusiei legată de Ucraina pentru a-și extinde influența în regiune și a-și consolida legăturile cu Asia Centrală.
În timp ce Turcia contestă monopolul Rusiei în jurul Mării Caspice, iar Azerbaidjanul devine principala putere din Caucazul de Sud, Kremlinul nu a avut de ales decât să colaboreze cu Baku, a cărui relație cu Occidentul rămâne rece. Pentru a-și asigura un loc la masa pe care Turcia și Azerbaidjanul redesenau ordinea economică și de securitate a regiunii, Rusia a trebuit să sprijine coridorul Zangezur. Totuși, acest lucru a pus Moscova în conflict cu Teheranul, care se teme că astfel de schimbări îi vor tăia accesul la puntea terestră către Eurasia.
Punct de cotitură
Începând cu secolul al XVI-lea, perșii au controlt mare parte din Caucazul de Sud și părți mari din Caucazul de Nord (inclusiv Daghestan și părți din Cecenia). Începând din 1801, însă, Rusia țaristă a început să cucerească aceste teritorii de la Imperiul Qajar. În 1813, sub Tratatul de la Gulistan, perșii au cedat rușilor Daghestanul, estul Georgiei, majoritatea Azerbaidjanului și părți din nordul Armeniei. Iranul Qajar a păstrat mare parte din Armenia, Nahicevan și sudul Azerbaidjanului până la Tratatul de la Turkmenchay din 1828, care a stabilit actuala graniță de nord-vest a Iranului de-a lungul râului Aras. Moscova a controlat Caucazul de Sud până la destrămarea Uniunii Sovietice, când Georgia, Armenia și Azerbaidjanul și-au câștigat independența, deși Federația Rusă a continuat să exercite o influență necontestată în regiune. Din perspectiva Iranului, status quo-ul existent de peste un secol și jumătate nu s-a schimbat prea mult, cu excepția faptului că istoria și etnia făceau din Armenia suverană un aliat natural al iranienilor.
Armenia nou independentă a controlat timp de aproape trei decenii Nagorno-Karabah, o zonă de 4.400 de kilometri pătrați în interiorul Azerbaidjanului, ceea ce a fost perfect acceptabil pentru Iran. Printr-o politică externă agresivă în lumea arabă, Iranul a reușit să blocheze Turcia, lucru pe care nicio putere persană nu-l realizase, de la apariția Islamului în secolul al VII-lea. Totuși, războiul azero-armean din 2020 a marcat un punct de cotitură. Turcia, care nu a controlat niciodată majoritatea Caucazului de Sud, nici măcar în perioada de apogeu a Imperiului Otoman, a obținut acum o prezență puternică la granița de nord a Iranului. Acesta a fost un afront major pentru Iran, a cărui concentrare intensă pe dominarea marginii nordice a Orientului Mijlociu a făcut posibile avansurile Turciei. Iar cu Rusia aliniindu-se cu Turcia și Azerbaidjanul, Iranul se confruntă cu constrângeri și mai mari.
Mai mult, Iranul recunoaște că, pe măsură ce Rusia intră într-un declin pe termen lung, Turcia este cea mai bine poziționată ca să umple vidul de putere. Turcia are legături etnice nu doar cu Azerbaidjanul, ci și cu majoritatea statelor din Asia Centrală, la est de Marea Caspică. Istoric vorbind, imperiile persane, în special după căderea Imperiului Timurid la începutul secolului al XVI-lea, controlau părți mari din ceea ce este acum Turkmenistan, cu influență care se extindea până în Uzbekistanul și Tadjikistanul de astăzi. Actuala graniță a Iranului cu Turkmenistanul a fost stabilită prin Tratatul de la Akhal din 1881, prin care Imperiul Qajar și-a pierdut teritoriile din Asia Centrală în favoarea Rusiei.
În secolul al XIX-lea, pe măsură ce Iranul a pierdut controlul asupra unor mari părți din Caucaz și Asia Centrală în fața Rusiei, rivalul său istoric, Imperiul Otoman pierdea Orientul Mijlociu în favoarea britanicilor și francezilor. Efectiv izolat dinspre nord de cuceririle rusești în Eurasia, Iranul și-a reorientat atenția strategică spre vest și sud. Între timp, descoperirea petrolului în Orientul Mijlociu, ascensiunea statelor arabe și începutul Războiului Rece au forțat Iranul să se concentreze pe noile dinamici regionale.
Monarhia iraniană s-a aliniat cu Occidentul pentru a contracara influența sovietică în Irak, Siria și Afganistan. Însă revoluția din 1979 a adus la putere un regim anti-american cu ambiții imperiale în special în lumea arabă. Invazia Irakului din 1980 asupra Iranului a declanșat un război de opt ani, soldat cu un milion de morți și pagube economice de miliarde de dolari, consolidând și mai mult orientarea geopolitică a Iranului spre frontierele sale vestice și sudice.
Războiul din Golf din 1991 și prăbușirea Uniunii Sovietice, în același an, au pregătit terenul pentru relații mai strânse între Rusia și Iran. Această relație s-a adâncit după atacurile din 11 septembrie 2001, când Iranul a început să se bazeze pe sprijinul Rusiei împotriva Statelor Unite. Revoltele din Primăvara Arabă, din 2011, au consolidat și mai mult alianța, ambele state sprijinind regimul Assad în Siria, Iranul conducând operațiuni la sol, iar Rusia oferind suport aerian. Astfel, până în momentul în care Rusia și-a lansat invazia la scară largă din Ucraina, la începutul anului 2022, Moscova și Teheranul aveau deja un model bine stabilit de cooperare. Conflictul din Ucraina a făcut, de asemenea, ca Rusia să devină din ce în ce mai dependentă de armamentul iranian, în special de drone.
Iranul va păstra relația cu Rusia, dar recunoaște declinul puterii geopolitice a Rusiei. După războiul din Ucraina, Moscova va rămâne probabil preocupată de frontul său european. Între timp, Iranul se confruntă cu tensiuni crescânde cu Israelul și trebuie să își consolideze influența în lumea arabă, ceea ce necesită un anumit tip de înțelegere cu Statele Unite. Această nevoie de apropiere de Occident ajută la explicarea motivului pentru care regimul a permis alegerea candidatului pragmatic, Masoud Pezeshkian, în alegerile recente din Iran.
Având în vedere aceste traiectorii, Iranul va vedea un randament din ce în ce mai scăzut din relația sa cu Rusia. O Rusie slăbită, confruntându-se cu efectele invaziei în Ucraina, va deveni probabil mai dependentă de Iran, ceea ce ar putea duce la conflicte, așa cum s-a văzut în Caucazul de Sud. Și pe măsură ce poziția Rusiei slăbește, ambițiile Turciei în Eurasia vor deveni din ce în ce mai semnificative. >>
