Cum a capturat Putin Rusia | Lovitura de stat de la Kremlin. Lovitura de stat a FSB asupra FSB

Sursa: Kremlin.ru

<< La 20 decembrie 1999, Vladimir Putin s-a adresat unor înalți oficiali ai Serviciului Federal de Securitate (FSB) al Rusiei, la sediul său, Lubianka, lângă Piața Roșie din Moscova. Recent numitul premier, pe atunci în vârstă de 47 de ani, care deținea gradul de locotenent-colonel în FSB, se afla în vizită pentru a marca sărbătorirea serviciilor de securitate ruse. „Sarcina de infiltrare în cel mai înalt nivel de guvernare este îndeplinită”, a glumit Putin >>, scrie Nina Hrușceva, pentru Foreign Affairs

<< Foștii săi colegi au chicotit. Dar gluma era despre Rusia.

Putin devenea președinte interimar mai puțin de două săptămâni mai târziu. De la începutul conducerii sale, el a lucrat pentru a întări statul cu scopul de a contracara haosul capitalismului post-sovietic și a democratizării instabile. Pentru a atinge acest scop, el a considerat necesar să ridice la cel mai înalt nivel serviciile de securitate ale țării și să pună foști oficiali de securitate la conducerea organelor guvernamentale decisive.

În ultimii ani, însă, abordarea lui Putin s-a schimbat. Din ce în ce mai mult, birocrația a înlocuit personalitățile de profil care dominaseră anterior. Și pe măsură ce președintele rus a ajuns să se bazeze pe aceste instituții birocratice pentru a-și consolida controlul, puterea lor a crescut în raport cu a altor organe ale statului. Dar preluarea completă a paratului de securitate a devenit evidentă abia în februarie, când Putin a ordonat mai întâi recunoașterea independenței autoproclamatelor republici Donețk și Lugansk, iar apoi, câteva zile mai târziu, trimiterea de trupe rusești în Ucraina.

În primele zile ale războiului, majoritatea subdiviziunilor statului rus păreau „orbite” de hotărârea lui Putin de a invada, iar unii oficiali de seamă chiar păreau să pună la îndoială înțelepciunea deciziei, însă cu timiditate. Dar în săptămânile de după, guvernul și societatea deopotrivă s-au aliniat în spatele Kremlinului. Disidența este acum o crimă, iar indivizii care odată dețineau puterea de decizie – chiar dacă sunt restricționați– s-au trezit ostatici ai instituțiilor al căror scop unic sunt securitatea și controlul. Ceea ce s-a întâmplat este, de fapt, o lovitură de stat FSB-asupra-FSB: Rusia era odinioară un stat dominat de forțele de securitate, dar acum o birocrație de securitate anonimă a devenit statul, cu Putin în frunte.

Supraviețuirea cekiștilor

FSB-ul modern își are începuturile până la Revoluția bolșevică din 1917, când Comisia Extraordinară a Întregii Rusii, cunoscută și sub numele de Ceka, „vâna” dușmanii noului stat sovietic, sub conducerea acerbă a lui Felix Dzerjinski. Iterațiile sale ulterioare, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) și Ministerul Securității Statului (MGB), au evoluat sub conducerea liderului sovietic Iosif Stalin și au fost conduse, după cum este binecunoscut, de Genrih Iagoda, în anii 1930, și Lavrenti Beria, în anii 1940 și 1950. KGB-ul a devenit principala agenție de securitate a Uniunii Sovietice în 1954 sub conducerea lui Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin. În următorul deceniu, Hrușciov a extins supravegherea Partidului Comunist asupra instituțiilor de control ale statului sovietic, limitându-le influența. Dar după înlăturarea lui Hrușciov, în 1964, Iuri Andropov, șeful de multă vreme al KGB, a recuperat autoritatea pierdută a organizației, aducând serviciul de securitate la apogeul puterii, în anii 1970.

Andropov a continuat să conducă Uniunea Sovietică în calitate de secretar general al Partidului Comunist din 1982 până în 1984. A fost nemilos în impunerea controlului ideologic. Orice „diversiune” – cum ar fi dezacordul ascuns cu politica sovietică – era un motiv de urmărire penală. Unii disidenți au fost închiși sau plasați în secții de psihiatrie pentru „recalificare”, în timp ce alții au fost forțați să emigreze. Trăind la Moscova la acea vreme, îmi amintesc de raziile poliției pentru a prinde cetățeni indolenți și ofițeri KGB în civil – care funcționează ca „poliția secretă” orwelliană – cutreierând pe furiș străzile orașului, reținând oameni suspectați că plecaseeră mai devreme de la serviciu sau că aveau prea mult timp liber. Era o atmosferă de control total, cu KGB-ul lui Andropov la conducere.

Până la sfârșitul anilor 1980, reformele introduse de premierul sovietic Mihail Gorbaciov au slăbit controlul forțelor de securitate. Perestroika trebuia să reînnoiască Uniunea Sovietică – unii savanți susțin chiar că Andropov s-a implicat în program – dar a ajuns să amenințe supraviețuirea regimului. Ultimul lider sovietic s-a întors împotriva liderilor săi KGB, dezvăluind crimele stalinismului și având o deschidere către Occident. Când Cortina de Fier a căzut în 1989, iar statele aflate sub influență sovietică din estul Europei au părăsit sfera de influență a Moscovei, KGB-ul s-a întors împotriva lui Gorbaciov, doi ani mai târziu dând o lovitură de stat eșuată care a grăbit prăbușirea sovietică.

Sistemul de securitate a fost umilit, dar nu a fost desființat. Boris Elțin, primul președinte al Rusiei post-sovietice, a considerat comunismul, nu KGB-ul, ca fiind cel mai mare rău. El a crezut că simpla schimbare a numelui KGB în FSB ar schimba și organizația, permițându-i să devină mai binevoitoare și mai lipsită de control. Aceasta a fost o iluzie. Serviciile de securitate ale Rusiei își trasează originea până la corpul brutal de gardă al lui Ivan cel Groaznic, oprichnikii, în secolul al XVI-lea și Cancelaria secretă a lui Petru cel Mare în secolul al XVIII-lea. Încercarea de reformă a lui Elțin nu a putut suprima definitiv un sistem cu rădăcini istorice atât de profunde, precum cel al lui Hrușciov cu patru decenii mai devreme.

De fapt, ofițerii KGB erau relativ bine echipați pentru a îndura prăbușirea comunismului și tranziția către capitalism. Pentru serviciile de securitate, apelul din epoca sovietică pentru o societate de proletari fără clase a fost întotdeauna doar un slogan; ideologia a fost un instrument de control al publicului și de întărire a puterii statului. Foștii membri au aplicat această abordare pragmatică în timp ce au urcat în poziții de elită în Rusia post-sovietică. După cum a explicat Leonid Shebarshin, un fost agent KGB la nivel înalt, a fost firesc ca cei care s-au antrenat sub Andropov pentru un război secret împotriva dușmanilor externi și interni — NATO, CIA, dizidenți și opoziție politică — să devină noua burghezie rusă. Ei ar putea face față orelor de lucru neregulate, să reușească în medii ostile și să folosească tactici de interogare și manipulare atunci când sunt solicitați. Au „stors” până la ultima „picătură” din munca angajaților și subordonaților lor.

Unul dintre ei, Putin, a fost el însuși lăudat ca un pragmatic de către diplomații occidentali, după ce a ieșit din anonimat pentru a deveni președinte al Rusiei în 2000. Nici atunci nu a ascuns intenția sa de a stabili o autoritate absolută în stilul lui Andropov, trecând rapid la limitarea puterii baronilor capitalişti care se dezvoltaseră în anii 1990 sub preşedinţia frenetică a lui Elţîn. În mintea lui Putin, o oligarhie independentă care controla industriile strategice, cum ar fi petrolul și gazele, amenința stabilitatea statului. El s-a asigurat că deciziile de afaceri relevante pentru interesul național au fost luate în schimb de o mână de oameni de încredere – așa-numitele silovikii, sau afiliații agențiilor militare și de securitate ale statului. Acești indivizi au devenit efectiv manageri sau gardieni ai activelor controlate de stat. Mulți erau din Leningradul natal al lui Putin (azi Sankt Petersburg) și cei mai mulți slujiseră alături de el în KGB. Pe partea corporativă, în rândurile lor se numără Igor Secin (Rosneft), Serghei Cemezov (Rostec) și Alexei Miller (Gazprom), în timp ce problemele de protecție a statului sunt tratate de Nikolai Patrușev (secretarul Consiliului de Securitate), Alexander Bortnikov (directorul FSB), Serghei Narîșkin (directorul Serviciului de Informații Externe) și Alexander Bastrîkin (șeful Comitetului de Investigație), printre alții.

Sursa: Kremlin.ru

Putin era convins că întărirea „organelor extraordinare” ale statului ar preveni tulburările de tipul celor care au dus la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. Punerea la conducere a foștilor agenți KGB părea să ofere o oarecare stabilitate economică și politică. Printr-un efort de a menține această stabilitate, Putin a acționat în 2020 pentru a-și prelungi președinția, propunând modificări constituționale pentru a trece peste limitele mandatului care l-ar retrage din funcție în 2024.

De la ratificarea lor, modificările constituționale au oferit statului o largă libertate de a aborda probleme, de la COVID-19 la proteste în masă din Belarus până la întoarcerea avocatului rus de opoziție Alexei Navalny la Moscova. Așa cum a fost cazul în epoca Andropov, toate problemele sunt acum gestionate de organisme centrale de reglementare – organizații federale care supraveghează totul, de la impozitare la știință (cuvântul nadzor, care înseamnă „supraveghere”, în multe dintre numele lor rusești le fac ușor de recunoscut). Urmăririle penale sunt o tactică din ce în ce mai des folosită împotriva cetățenilor ruși care se plâng de abuzuri de putere, solicită servicii mai bune sau își exprimă sprijinul pentru Navalnîi, care el însuși a fost condamnat pe baza unor acuzații false de fraudă și alte presupuse infracțiuni. Un sistem de control represiv și-a întărit „strânsoarea”, condus de prim-ministrul tehnocrat Mihail Mishustin, un fost funcționar fiscal, și de o varietate de manageri de nivel mediu din cadrul birocrației regimului.

Lovitura de stat a FSB

Decizia lui Putin de a recunoaște independența Donețkului și Luganskului și, ulterior, de a lansa o „operațiune militară specială” pentru „denazificarea” Ucrainei, a urmat un model similar de pedeapsă pentru abatere politică: el a căutat să sancționeze o țară întreagă pentru ceea ce considera el ca fiind alegerea sa „anti-rusă” de a se alinia cu Occidentul. Dar în interiorul Rusiei, evenimentele care au condus și care au urmat invaziei au marcat, de asemenea, finalizarea unei schimbări politice care a durat ani de zile. Ele au dezvăluit puterea în scădere a silovikilor care au dominat la începutul erei Putin – și înlocuirea lor cu o birocrație anonimă de securitate și control.

Pe 21 februarie, în timpul unei sesiuni a Consiliului de Securitate difuzată la nivel național, cei mai apropiați confidenți ai președintelui păreau complet neștiutori cu privire la ceea ce ar presupune recunoașterea regiunilor Donețk și Luhansk. Narîșkin, de la Serviciul de Informații Externe, s-a încurcat în cuvinte, în timp ce Putin a cerut o afirmare a sprijinului pentru decizie. Până la sfârșitul acestui schimb de replici, Narășkin părea să tremure de frică. Până și Patrușev, un cekist conservator, a vrut să informeze Statele Unite despre planurile Rusiei de a trimite trupe în Ucraina – o sugestie care a rămas fără răspuns.

Pentru o decizie de importanța invadării unei țări vecine, este remarcabil câte organe ale statului au ieșit din circuit. Instituțiile economice au fost luate prin surprindere – când Elvira Nabiullina, șefa băncii centrale ruse, a încercat să demisioneze, la începutul lunii martie, i s-a spus „să se țină bine” și să facă față consecințelor economice. Nici armata nu părea să cunoască întregul plan și a petrecut luni de zile mutând zeci de mii de trupe în jurul graniței fără să știe dacă li se va cere să atace.

Operațiunea secretă a lui Putin a fost chiar ascunsă altor agenți secreți. Liderii departamentului FSB, responsabil de furnizarea informațiilor Kremlinului despre situația politică a Ucrainei, de exemplu, nu credeau pe deplin că va avea loc o invazie. Mulți analiști au susținut cu încredere că ar fi împotriva intereselor naționale ale Rusiei. Liniștiți cu ipoteza că un atac pe scară largă nu era pe „masă”, oficialii au continuat să-i spună lui Putin povestea pe care dorea să o audă: ucrainenii erau frați slavi, gata să fie eliberați de la Kiev, unde se aflau sub controlul naziștilor, controlați, la rândul lor, de Occident. O sursă de la Kremlin mi-a spus că mulți oficiali își imaginează acum un dezastru asemănător războiului din Afganistan din anii 1980, care s-a încheiat cu o retragere rușinoasă a armatei și care a contribuit la accelerarea dizolvării imperiului sovietic. Dar într-un guvern care a devenit din ce în ce mai tehnocrat, instituționalizat și impersonal, astfel de opinii nu mai sunt permise.

Pe măsură ce conflictul continuă în a treia lună și dovezile crimelor de război cresc, majoritatea oficialilor și politicienilor continuă să-l susțină pe Putin. Afacerile importante sunt în mare parte reduse la tăcere. Elitele economice, separate de Occident, s-au adunat în jurul steagului. Chiar dacă unii se pot plânge în privat, foarte puțini sunt vocali în public. Rare excepții includ industriașul miliardar Oleg Deripaska, care a cerut în repetate rânduri pacea; fostul asociat al lui Putin, Anatoli Chubais, cunoscut pentru că a condus privatizarea Rusiei sub conducerea lui Elțîn, care a fugit în Turcia; oligarhul și fostul proprietar al clubului de fotbal Chelsea, Roman Abramovici, care a încercat să faciliteze o înțelegere negociată; și antreprenorul Oleg Tinkov, care a fost forțat să-și vândă acțiunile la banca sa online de mare succes, Tinkoff, pe câteva copeici, după ce a vorbit împotriva „operațiunii”.

Restul celor 145 de milioane de cetățeni ai Rusiei – cu excepția acelor zeci sau poate sute de mii care au fugit în străinătate – stau în rând, în mod similar. După ce au pierdut accesul la zborurile străine, mărcile și sistemele de plată, majoritatea sunt forțați să accepte că viața lor este legată de Kremlin. Într-o „abatere” bruscă în primele zile ale operațiunii din Ucraina, când șocul public era evident, iar oamenii au ieșit în stradă și și-au exprimat opinia anti-război, sondajele arată că aproximativ 80% susțin acum războiul. Numărul real este probabil mai mic – atunci când statul exercită controlul total, oamenii dau răspunsurile pe care le dorește regimul. Cu toate acestea, propriile mele discuții cu rudele și prietenii din Rusia confirmă că a vorbi împotriva războiului este din ce în ce mai nefavorabil. O cunoştinţă din orașul turistic Kislovodsk din Caucazul de Nord, de exemplu, a insistat că Putin trebuie să finalizeze „misiunea „denazificării”, să aibă grijă de Donbas şi să le arate americanilor că nu trebuie să se încurce cu Rusia”.

Pe măsură ce șocul trece, frica îi ia locul. Într-un discurs televizat la mijlocul lunii martie, Putin a insistat că țările occidentale „vor încerca să parieze pe așa-numita coloană a cincea, pe trădătorii naționali”, dând de înțeles că toți oponenții „operațiunii” sale sunt inamicii nepatrioți. Filialele de securitate ale guvernului anunțaseră anterior o nouă lege: răspândirea „informațiilor false”, sau orice relatare care contrazice povestea oficială a Ministerului Apărării, este o infracțiune pedepsită cu până la 15 ani de închisoare. Au fost blocate sau desființate instituții de presă independente, inclusiv ziarul Novaya Gazeta, radioul liberal Ekho Moskvy și Dozhd TV, toate care au criticat regulat guvernul până acum două luni. New York Times, BBC, CNN și alte mass-media străine „și-au făcut bagajele” și au părăsit țara. De la sfârșitul lunii februarie, peste 16.000 de persoane au fost reținute, inclusiv 400 de adolescenți. Oamenii au fost arestați doar pentru că se aflau în apropierea unui protest. Pentru un rus, doar să se prezinte în Piața Roșie ținând în mână o copie a romanului Război și pace al lui Lev Tolstoi a fost suficient pentru a justifica detenția.

În această atmosferă de represiune completă, personalitățile politice care păreau să ofere odată idei alternative, acum imită cuvintele lipsite de compromisuri ale lui Putin. Fostul președinte Dmitri Medvedev a insistat că orice fel de critică la adresa „operațiunii” echivalează cu trădare. Chiar și Naryshkin, care era sceptic în februarie, și-a găsit motiv de a susține războiul și acum urmează cu fidelitate linia guvernamentală. Oamenii nu mai vorbesc cu propriile voci; umbra chekism-ului Putinist acoperă acum întreaga țară.

Noul stat de securitate

Jurnalistul și scriitorul Masha Gessen l-a numit odată pe Putin „omul fără față”. Astăzi, însă, a lui este singura față, așezată în vârful unei birocrații anonime de securitate care își urmează ordinul. O altă lovitură de stat, fie pe coridoarele Kremlinului, fie pe străzile Moscovei, nu este probabilă. Singurul grup care ar putea să-l detroneze pe președinte e FSB, ce este încă condus din punct de vedere tehnic de silovikii naționaliști care înțeleg că o anumită flexibilitate în politica externă este necesară pentru dezvoltarea internă. Dar astfel de oficiali nu mai sunt viitorul FSB. Corpul neclar de tehnocrați de securitate, aflat acum la conducere, este obsedat de controlul total, indiferent de consecințele naționale sau internaționale.

Ultima dată când Kremlinul a construit un astfel de stat care controlează totul, sub conducerea lui Andropov, la începutul anilor 1980, s-a prăbușit când forțele de securitate și-au relaxat „strânsoarea” și au permis reforma. Putin cunoaște bine această poveste și este puțin probabil să riște același rezultat. Și chiar și fără el, sistemul pe care l-a construit ar rămâne pe loc, susținut de un nou grup de securitate – cu excepția cazului în care un dezastru în stilul Afganistanului din anii 1980, în Ucraina, ar distruge totul. Cu această birocrație ținută strâns la putere, spiritul straniu de aventură al Moscovei s-ar putea reduce. Dar atât timp cât structura rămâne stabilă, Rusia va rămâne asuprită, izolată și lipsită de libertate.>>

Războiul din Ucraina hrănește visurile extremei drepte ungare

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here