De la romanele lui John le Carré până la insațiabilul interes popular pentru James Bond, Marea Britanie și-a cultivat multă vreme imaginea unui producător de spioni premium. Această reputație se bazează pe mai mult decât mit. Zeci de ani, în timpul celui de-al doilea război mondial și în perioada care a urmat, munca grea a ofițerilor britanici de a fost una dintre principalele surse de putere ale Regatului Unit.
Acea putere și bazele sale sunt acum în pericol din cauza Brexit, care va avea repercusiuni în cascadă pentru sistemul britanic de informații, scrie Foreign Policy, într-o analiză pe care o vom reda pe larg.
Potrivit sursei citate, Brexitul va scoate Marea Britanie din instituțiile Uniunii Europene, poziție care adusese până acum beneficii securității naționale britanice, și poate periclita relația specială cu SUA, în chestiuni de informații, Washingtonul putând opta pentru aprofundarea relațiilor cu Bruxellesul.
Dar, dacă Brexitul este inevitabil, există încă modalități prin care Regatul Unit să evite un asemenea rezultat.Serviciile de informații din Marea Britanie – MI5 (securitate internă), MI6 (spionaj extern) și GCHQ (SIGINT) – sunt recunoscute, acasă și în străinătate, drept Rolls-Royce-uri ale lumii serviciilor secrete. Dar nu au fost așa întotdeauna.
Date declasificate arată că, înainte de al doilea război mondial, agențiile de spionaj britanice erau mai degrabă rahitice decât vehicule de lux. MI5 și MI6 au fost înființate în 1909, iar la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, ambele servicii aveau resurse reduse: personalul MI5 avea 17 oameni în schema de personal, cu tot cu femeia de serviciu.
Situația nu s-a îmbunătățit decât abia spre începutul celui de-al doilea război mondial, în 1939.
O istorie oficială a MI5, declasificată, arată că în ajunul războiului, secția de contraspionaj a agenției avea doar doi ofițeri – cu responsabilități pentru întregul Imperiu Britanic și Commonwealth. MI5 și MI6 nu știau nici măcar numele serviciului german de informații militare, Abwehr.
Desigur, informațiile britanice au continuat să înregistreze succese fără precedent împotriva Axei. Aceste victorii s-au datorat în mare măsură realizărilor de la Bletchley Park, unde britanicii și spărgătorii de coduri aliați au spart faimoasa mașină germană de cifrat, Enigma. Această realizare a oferit Marii Britanii cunoștințe despre Al Treilea Reich mai mari decât a avut, în istorie, orice alt stat despre un alt stat. (Unii istorici au sugerat că SIGINT-ul britanic colectat la Bletchley Park ar fi scurtat cu doi ani al doilea război mondial).
Acest succes s-a propagat și în perioada postbelică, când serviciile de informații din Marea Britanie au ajutat Londra să joace la un nivel mult peste greutatea ei, chiar dacă puterea sa „hard” era în declin. În parte, acest lucru s-a datorat gestionării cu succes de către guvernul britanic a percepțiilor formate pe plan internațional în legătură cu capacitățile sale. Whitehall și-a cultivat o proeminentă imagine de țară perspicace în materie de servicii de informații, publicând selectiv secrete despre succesele uimitoare de război ale celor de la Bletchley Park sau altora. De exemplu, secretele despre modul în care MI5 a reușit să racoleze spioni germani care operau în Marea Britanie și să-i transforme în agenți dubli. După cum a rezumat Sir J.C. Masterman, șeful așa-numitului „sistem dublu-încrucișat”: serviciile britanice „au condus activ și au controlat sistemul german de spionaj din această țară”.
În timpul Războiului Rece, „stafiile” britanice au reușit să-și lustruiască pe mai departe reputația. Capacitățile tehnice ale GCHQ au fost de prim rang, iar teritoriile de peste mări ale Marii Britanii s-au dovedit utile pentru colectarea SIGINT în beneficiul Londrei și Washingtonului. Marea Britanie a dat și câteva lovituri spectaculoase de spionaj și contrainformații. În timpul crizei rachetelor, din octombrie 1962, când lumea s-a apropiat de Armageddonul nuclear mai mult decât oricând în istorie, informațiile furnizate de Oleg Penkovski – infiltrat adânc în serviciile de informații militare ale URSS și folosit atât de MI6, cât și de CIA – a oferit Washingtonului date cruciale despre statutul rachetelor sovietice din Cuba.
Materialele informative livrate de Penkovski, care avea nume de cod IRONBARK, au dezvăluit, printre altele, cât de departe de a fi operaționale erau încă rachetele sovietice și, astfel, cât de mult timp avea Washingtonul la dispoziție pentru a constrânge diplomatic Uniunea Sovietică. Câțiva ani mai târziu, MI6 a reușit să recruteze un ofițer superior din KGB, Oleg Gordievski, care a devenit șef de stație la Londra și a oferit în secret Marii Britanii și Statelor Unite informații unicat despre intențiile și capacitățile Uniunii Sovietice.
Astfel de episoade au transformat serviciile de informații într-un multiplicator al forței pentru Marea Britanie, în timpul Războiului Rece, ajutând-o să-și păstreze un loc la masa mare a afacerilor internaționale, în ciuda puterii economice și militare în scădere. GCHQ a lucrat atât de strâns cu Agenția Națională de Securitate a SUA (NSA), încât au funcționat în esență ca două părți ale aceleiași mașini de colectare masivă de date SIGINT trans-atlantice. Această relație dintre agenții i-a oferit Londrei o pârghie în relația cu Washingtonul.
Documente aflate la Biblioteca Prezidențială Richard Nixon, de exemplu, arată cazuri în care oficialii britanici de informații au primit acces la cei mai mari responsabili de la Washington, inclusiv Henry Kissinger, și chiar la ședințele Consiliului de Securitate Națională, în moduri de neimaginat pentru oficialii din orice alte țări.
Dosare declasificate acum aproape 20 de ani arată că, în anii ’60, cel mai înalt organism de evaluare a informațiilor din Marea Britanie, Joint Intelligence Committee, a sfătuit mai mulți premier care s-au succedat că aderarea la Europa era esențială pentru viitorul strategic al Marii Britanii: procedând astfel, era unicul mod în care se putea să scape de stagnarea economică și totodată să-și păstreze relația specială cu Washingtonul, care considera Marea Britanie ca fiind mai valoroasă în Europa decât în afara acesteia.
Potrivit documentelor aflate în Biblioteca Prezidențială John F. Kennedy, Statele Unite ale Americii au văzut Londra ca un aliat de încredere, care gândea la fel, unul care vorbea literalmente aceeași limbă și care ar putea avea influență asupra membrilor mai dificili ai Europei. După aderare, în 1973, Marea Britanie a câștigat un cuvânt în deciziile europene majore, fapt care s-a dovedit util pentru SUA inclusiv în chestiuni ce țin de strategia și comerțul militar.
Dacă Regatul Unit pleacă acum din UE, există motive întemeiate să presupunem că Washingtonul va considera Londra mai puțin importantă din punct de vedere strategic. Oficialii americani vor începe să se întrebe dacă Statele Unite au nevoie de Marea Britanie sau dacă ar fi mai bine să-și consolideze relațiile, pe linia serviciilor de informații, cu UE.
Susținătorii Brexitului subliniază, în mod corect, că, după aderarea la Europa, agențiile de informații britanice au continuat să lucreze cu membrii UE pe o bază bilaterală, nu cu UE în ansamblu – astfel încât părăsirea Uniunii nu ar trebui să facă vreo diferență. Dar această perspectivă optimistă diminuează impactul real pe care Brexit îl va avea asupra securității naționale britanice. Marea Britanie a beneficiat de apartenența la organisme ale UE, precum Europol și Sistemul de informații Schengen, care îi oferă informații despre terorism, trafic de persoane și alte infracțiuni grave. Poliția britanică și MI5 au folosit astfel de date pentru a depista agenții ruși care au încercat să-l asasineze pe fostul spion rus, Serghei Skripal, la Salisbury, în 2018.
Dacă părăsește UE, Marea Britanie ar pierde accesul la astfel de informații. Înainte de referendumul privind Brexit, din 2016, foștii șefi ai serviciilor secrete britanice au avertizat, public, că renunțarea la UE ar dăuna securității țării. De atunci, procesul de ieșire dezordonat a sporit îngrijorarea lor, deoarece este din ce în ce mai greu de crezut că Marea Britanie, pe fondul actualelor dușmănii diplomatice, va putea salva să obțină acorduri alternative cu UE comparabile.
După Brexit, serviciile de informații vor trebui să se adapteze. Din acest punct de vedere, zona cea mai promițătoare e tărâmul cyber. GCHQ este deja un lider mondial în domeniul informațiilor digitale. Dezvăluirile neautorizate ale lui Edward Snowden, din 2013, au arătat cât de strâns colaborează GCHQ cu NSA, exploatând platforme de internet pentru colectarea informațiilor. Deși rolul său a fost în mare măsură ignorat, GCHQ a fost aparent primul care a identificat și avertizat informațiile din SUA despre un grup de hackeri din Rusia, Fancy Bear, care a intrat în 2016 în e-mailurile Comitetului Național Democrat al Statelor Unite.
Ar fi înțelept ca Marea Britanie să-și dubleze avantajul comparativ în tehnologiile digitale; într-adevăr, se pare că deja face acest lucru. GCHQ și noul centru național de securitate cibernetică din Marea Britanie au format unități de recrutare și instruire pentru expertiză cibernetică, la fel ca MI6. Acesta din urmă arată că spionajul uman de modă veche – teritoriul MI6 – va fi important chiar și în noul domeniu digital: Recrutarea de agenți bine plasați în structurile cyber străine va fi o modalitate-cheie de a debloca secretele.
Strategia națională de securitate cibernetică a Marii Britanii pentru 2016-2021 a recunoscut public, în premieră, că țara are capacități ofensive de hacking. O posibilă zonă viitoare de sporire a obținerii de informații de către britanici va fi îmbunătățirea acestor capacități și realizarea unor atacuri cibernetice împotriva unor amenințări de sorginte statală sau non-statală (un exemplu: presupusul atac americano-israelian cu virusul Stuxnet, descoperit în 2010, care a vizat programul nuclear al Iranului).
Istoria ne arată că spionii Marii Britanii sunt extraordinar de buni în a transforma dezavantajele în succese răsunătoare, așa cum au făcut-o la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul cibernetic oferă din nou o astfel de oportunitate – mai ales că nu are nevoie de putere militară convențională.
Un alt rezervor pentru creșterea, în viitor, a colectării de informații de către Marea Britanie va fi probabil o operațiune sub acoperire, cu accent pe apărarea împotriva dezinformării. O provocare majoră cu care se confruntă societățile occidentale este creșterea insidioasă a știrilor false propagate în mediul online de către regimuri autoritare precum China, Iran, Coreea de Nord și Rusia. Majoritatea țărilor nu au încă o strategie pentru a face față acestei dezinformări, dar Marea Britanie are un model util în trecutul său recent. În timpul Războiului Rece, departamentul de propagandă anti-sovietică al țării, Departamentul de Cercetare Informațională, a oferit răspunsuri bazate pe fapte, rapide și lucide la falsurile KGB. Acesta oferă un model pentru tratarea dezinformării astăzi. Ar fi înțelept ca Marea Britanie să actualizeze acea abordare, adaptând-o pentru era social media.
De asemenea, serviciile de informații din Marea Britanie ar putea începe să spioneze UE. Nimeni nu știe cât de mult și dacă o face deja; până în prezent astfel de documente revelatoare, dacă ele există, nu au fost încă declasificate. Dar Marea Britanie are o lungă istorie de spionaj împotriva aliaților săi: spărgătorii de coduri britanici au interceptat și citit comunicațiile din SUA, înainte ca America să intre atât în Primul Război Mondial, cât și în cel de-al doilea.
În ultimele decenii, cooperarea politică extraordinară și de anvergură pe care o presupunea în mod necesar aderarea la UE a făcut ca spionarea Uniunii să fie prea riscantă. Cu toate acestea, odată ce va părăsi UE, Marea Britanie va fi lipsită de astfel de constrângeri. Într-adevăr, de când au început discuțiile privind Brexit, au circulat zvonuri potrivit cărora serviciile britanice i-au avut în atenție pe negociatorii UE. Indiferent dacă este sau nu adevărat, pare puțin probabil ca în urma Brexitului, ambele părți să se arunce în frenezia spionării reciproce. Amenințările externe obișnuite, în special Rusia și China, și frisonul unui nou război rece, înseamnă că agențiile britanice și europene vor fi stimulate să continue cooperarea.
Brexit va forța serviciile de informații britanice să răspundă la întrebări incomode cu care nu mai fuseseră nevoite să se confrunte încă din al doilea război mondial: Ce pot oferi ele, iar alții nu?
Faptul că Brexitul are loc în același timp cu revoluția cibernetică oferă Marii Britanii oportunități în a păstra din aparențele puterii sale actuale la nivel mondial. Investiția în colectarea de informații pe cale digitală îi oferă Londrei cea mai bună, poate singura, cale de ieșire din mlaștina informațiilor strategice în care a băgat-o Brexitul.
