La începutul epidemiei de coronavirus, o navă de croazieră a devenit simbolul panicii și confuziei care urmau să înghită în curând părți largi ale Globului. Doug Bock Clark, de la publicația GQ, a scos la lumină calvarul de două săptămâni trăit de cei aflați la bordul la bordul vasului Diamond Princess. Cum s-a derulat, așadar, tot acest film pentru pasageri, membrii echipajului și chiar căpitanul navei. Un material pe care îl redăm, pe larg, în cele ce urmează.
Nu aveau idee despre acest pericol. Nu când se înghesuiau în jurul celebrei cascade de șampanie. Sute de pasageri încântați de croazieră priveau spre bulele aurii ce se iveau când băutura era turnată peste o piramidă de 300 de pahare. Apoi, paharele pline au trecut din mână în mână, s-au făcut poze – o sărbătoare completă. Era a patra noapte a pasagerilor la bordul Diamond Princess – un oraș plutitor pe o navă care se îndrepta spre sud de Yokohama, Japonia. Nimeni d l a bord nu știa cât de mult urma să se transforme acea călătorie.
Cei patru Amigos, așa cum s-au autointitulat două cupluri americane, au sărit peste cascada cu șampanie, eveniment ce are loc în aproape orice croazieră pe familia Princess.
Carl și Jeri Goldman conduc un mic post de radio care transmite știri locale și sporturi de liceu, într-o suburbie din Los Angeles. Mark și Jerri Jorgensen cordonează un centru de reabilitare specializat în dependența de pornografie din St. George, Utah.
În acest an aveau nevoie de o astfel de croazieră. Recent, tatăl lui Jeri Goldman murise; Carl se luptase cu probleme de sănătate. Niciunul dintre ei nu acordase prea multă atenție veștilor despre coronavirus, în timp ce zburau în Japonia pentru a se îmbarca pe navă. Când au aterizat la Tokio, Carl a observat un număr anormal de mare de persoane care purtau măști pentru față, dar nu a acordat multă atenție.
Într-adevăr, în primele patru zile, nu păruse a fi nimic nelalocul său. Vasul navigase spre sud, pe Marea Chinei de Est, iar cei 2.666 de oaspeți au petrecut într-o duzină de restaurante, o multitudine de baruri și cluburi de noapte, patru bazine, un spa, un cazinou și multe altele. În tot acest timp, o armată de peste o mie de membri ai echipajului a stat la dispoziția lor, gata să mulțumească fiecare capriciu.
După cinci zile de la startul călătoriei, nava a acostat în Hong Kong și, în timp ce cei patru Amigos au debarcat, oficialii din domeniul sănătății le luat temperatura cu termometrele pentru frunte.
Aparent, un virus misterios pusese probleme prin China continentală. La început, Republica Populară a încercat să mușamalizeze situația, dar lucrurile s-au înrăutățit într-atât, încât orașul industrial Wuhan, situat la aproape 600 de mile nord, să ia o decizie radicală: carantinarea celor 11 milioane de locuitori. În Hong Kong, până acum, răspunsul autorităților fusese modest. Străinii erau verificați în porturi, cursurile au fost suspendate și mai multe evenimente legate de Anul Nou au fost anulate.
Pentru încă o săptămână după aceea, Diamond Princess și-a văzut de croazieră. Amigos au făcut o excursie de caiac memorabilă în Vietnam, printre monoliții carstici din Golful Ha Long. Le-a plăcut mâncarea de stradă în Taiwan. Dar în timp ce se aflau acolo, titlurile panicarde din presă și prezența tot mai vizibilă a termometrelor în spațiile publice au făcut virusul tot mai greu de ignorat chiar și pentru cei patru turiști americani. Cu toate acestea, s-au considerat în siguranță, fără să știe că un pasager de 80 de ani, care navigase pe aceeași navă în prima parte a croazierei și care debarcase în Hong Kong, a fost internat la un spital, unde s-a descoperit că avea infecție cu coronavirus.
Când nava se afla la două zile de momentul întoarcerii acasă, la Yokohama, un e-mail scurt, trimis de un agent portuar din Hong Kong, a ajuns în la personalul vasului, avertizând asupra pericolului legat de petreceri și cerând efectuarea dezinfectarea necesară la nevoie.
Oficialii de la Princess Cruises susțin că compania aflase de pasagerii infectați cu câteva ore mai devreme, de la știri. În scurtă vreme, au mai primit un avertisment, de data asta mai clar, trimis de un epidemiolog din Hong Kong. Dar se pare că nu s-a făcut nimic la bordul navei care să trezească îngrijorarea majorității pasagerilor, inclusiv a celor patru Amigos. Oficialii de la compania de croazieră susțin că a doua zi după ce nava a primit primul avertisment, echipajul său a început să igienizeze mai des zonele publice, să pună la dispoziție produse biocide suplimentare și a schimbat mai des ustensilele folosite la bufet.
Desigur, nu se putea aștepta ca astfel de măsuri să facă prea mult împotriva unui virus care stăpânea deja China – în special pe o navă de croazieră, un mediu conceput pentru a uplut cu oameni și apoi a-i distra cu activități la comun. Iar virusul avusese deja suficient timp pentru a ataca celulele pulmonare ale oamenilor, iar apoi să fie dat mai departe, prin tuse. Apoi, dacă virionii nu ar fi inhalați, s-ar putea totuși să „aștepte” pe un buton de ascensor, pe o roată de ruletă și să supraviețuiască acolo până la trei zile, așteptând să facă autostopul pe o mână dusă precipitat la nas. În acest moment al croazierei, coronavirusul ar putea fi oriunde și la oricine.
În ceea ce trebuia să fie ultima noapte a croazierei, pe 3 februarie, cei patru Amigo au luat masa în sala cu oglinzi, Savoy, și au căzut de acord că această călătorie n-ar fi trebuit să se încheie niciodată. Însă dintr-o dată, difuzorul vasului oceanic prinde viață. În engleza lui cu inflexiune italiană, căpitanul navei îi anunță pe pasageri de cazul bărbatului infectat cu coronavirus care până de curând se aflase la bord. În consecință, le-a mai transmis căpitanul, atunci când Diamond Princess va ajunge la Yokohama, toată lumea va trebui să rămână pe vas o zi în plus, pentru a fi examinați de medicii japonezi.
Soții Jorgensen își aruncă reciproc o privire în care se poate citi o întrebare simplă: Ce înseamnă asta pentru noi? Chiar și așa, curând după, pasagerii s-au întors la ale lor. În curând, celebrul desert Baked Alasaka le-a fost adus oamenilor pe ritmuri de marș și cu șervețelele fluturând în mod festiv.
Cei patru Amigos s-au retras mai devreme la cabinele lor, dar mulți dintre ceilalți pasageri și-au continuat seara la Skywalkers Nightclub ori cu un spectacol în teatrul cu 740 de locuri. Până la urmă, oamenii erau încă în vacanță. Reluarea legăturii cu lumea reală mai putea aștepta
Securitate
Crescând în înghesuitul Mumbai, din India, Sonali Thakkar fusese disperată să vadă lumea. Când o prietenă a încurajat-o să aplice pentru o slujbă la Princess Cruises, a ezitat. Ceea ce Thakkar știa despre croaziere consta în ceea ce văzuse în filmul Titanic – o imagine care cu greu te împinge spre o carieră pe mare.
A sfârșit, însă, prin a obține slujba și a iubit-o, ducându-și viața, la cei 20 și ceva de ani între continente, ca o patrulă de securitate la bordul mai multor nave Princess.
La puțin timp după anunțul făcut de căpitan, Thakkar, în vârstă de 24 de ani, a primit un apel de urgență, să se prezinte la pasarelă. Fusese deja de serviciu, dar nava se îndrepta cât putea de rapid spre Yokohama. Curând, avea să se posteze la pasarela slab iluminată, în timp ce Diamond Princess ancora ușor în larg.
Afară era înghețat, iar din locul în care se afla, Thakkar nu putea auzi niciunul ropotul de aplauze de la petrecerile care se dădeau ceva mai sus.
Stația sa radio a început să bârâie, anunțând apropierea mai multor bărci japoneze. Echipajul auzise ceva zvonuri despre o infecție cu puțin înaintea anunțului făcut de căpitan. Thakkar spune că cei din conducere le-a spus să nu se îngrijoreze. Acum, în timp ce număra aproximativ două duzini de cadre medicale japoneze în combinezoane de protecție și cu măștile, care urcau la bord, a început să înțeleagă mai bine că ar putea fi vorba de ceva rău.
Oficialii japonezi s-au fost direct la căpitan. În scurt timp, dar cu mult înainte de miezul nopții, căpitanul le-a ordonat pasagerilor să se întoarcă în camerele lor.
Dimineața, Diamond Princess se afla în apropierea țărmului, dar niciodată nu a ajuns la dig, ca și cum debarcarea ar fi putut afecta Japonia. Unii dintre pasageri încă circulau între restaurante, dar mulți au rămas aproape de camerele lor, în timp ce cadrele medicale japoneze încercau să evalueze răspândirea virusului la bord. Pasagerii, inclusiv cei patru Amigos, se așteptau să debarce a doua zi. Dar a doua zi dimineața, vocea căpitanului a răsunat din nou în boxele din pereți și tavane: Nouă pasageri și un membru al echipajului fuseseră depistați pozitivi la testele pentru coronavirus. Toți pasagerii urmau să se întoarcă în cabine, unde vor rămâne în carantină timp de două săptămâni, prin ordin al guvernului japonez. În loc să elibereze 3.700 de vectori potențiali – care ar putea infecta Japonia sau ar putea transporta virusul mai departe, la casele lor – oficialii din sistemul de sănătate publică au transformat Diamond Princess într-un centru plutitor de carantină.
Lui Thakkar i s-a oferit o mască și un nou set de sarcini: să patruleze holurile în uniforma ei cu aspect naval. Oaspeții deschideau ușile și, din prag, întrebau ce se întâmplă. Dar tot ce le-a putut spune era să se întoarcă înăuntru și să rămână calmi – nu știa nimic mai mult nici pentru sine.
Înăuntru
Yardley Wong și soțul ei, originari din Hong Kong, deveniseră conștienți de focar înaintea multora dintre cei aflați pe navă – în timpul epidemiei de SARS pierduseră pe cineva apropiat. Cuplul de 40 și ceva de ani purta măști, își igieniza tacâmurile și practica unele măsuri de distanțare socială încă de la începutul croazierei. După anunțul căpitanului, cei doi soți s-au închis în cabina lor, chiar dacă mulți oaspeți încă se mai plimbau pe navă.
Între timp, așteptau cu nerăbdare ca japonezii în combinezoane să ajungă și la ei la cameră pentru a le lua temperatura. Ceea ce s-a și întâmplat, în jurul orei 23.30, iar în cazul lor, rezultatul a fost bun. Spre dimineață, un alt anunț făcut de căpitan i-a înștiințat că toată lumea de pe navă avea să rămână în cabine pe parcursul întregii perioade de carantină, așadar două săptămâni.
Pentru soții Wong, lumea s-a mutat într-o cameră de aproximativ 50 de metri pătrați, o mare parte din suprafață fiind înghițită de un pat cu dimensiuni regale. Decorația principală a cabinei era un televizor mare și două oglinzi mari atârnate una spre alta pentru a crea iluzia de spațiu. Nu existau ferestre, iar această cameră relativ ieftină era destul de departe de orice sursă de aer proaspăt. Se afla pe o hală interioară a unei punți din mijloc, lângă spălătorie. Nu era genul de cabină scos în față în reclame.
Wong și soțul ei ar fi putut suporta mai ușor această închisoare dacă nu ar fi călătorit cu fiul lor de șase ani. Pentru a-l ține ocupat, aveau televizorul și un iPad, pe care cel mic juca Fortnite. La început, au folosit exerciții de interior pentru a-și consuma energia, înainte ca pasagerilor să le fie în cele din urmă acordate o oră, în fiecare zi, pe punte.
În a doua zi de carantină, căpitanul a anunțat că numărul cazurilor s-a dublat, ajungând la 20. În dimineața următoare, 7 februarie, erau 61. Frica a umplut camera înghesuită. Pasagerii infectați au apucat să fie scoși de pe navă. Soții Wong vedeau cum vecini de-ai lor erau escortați în hol, în grabă, de bărbați în combinezoane de protecție, probabil că îi îndreptau la spitale japoneze.
Cuplul era îngrozit de ceea ce ar putea urma dacă unul dintre ei s-ar dovedi pozitiv. Aveau grijă nu numai de fiul lor, ci și de părinții vârstnici ai lui Yardley Wong, aflați în cabina de alături. Familia era îngrijorată de soarta bătrânului, în caz că ar contracta o infecție. Camera lui Wong avea o singură aerisire, iar înăuntru aerul era extrem de uscat. Toși tușeau și se întrebau dacă asta e de la calitatea aerului sau de la coronavirus.
Doamna Wong și-a umplut timpul ajutându-i pe ceilalți. Folosind fluența ei în engleză, mandarină și cantoneză, a acționat ca un tablou de comandă pentru pasagerii mai în vârstă care nu știau să folosească internetul, preluând mesaje de la familie și prieteni prin intermediul rețelelor de socializare și apoi transmițându-le prin telefonul navei. Ea a apreciat faptul că Princess Cruises încerca să le ușureze situația făcând ca pe navă să fie disponibilă, gratuit, conexiunea Wi-Fi, altfel foarte scumpă, și oferind consiliere psihologică la telefon. Compania promisese deja să restituie banii pentru călătorie și să achite drumul pasagerilor spre casă. Totuși, era în creștere numărul pasagerilor care învinovățeau compania pentru tot, de la lipsa lenjeriei de pat curate până la lipsa medicamentelor, inclusiv a unora esențiale, precum insulina.
Între timp, oficialii japonezi se luptau cu strategia de urmat. Lipsind suficiente kituri pentru a testa pe toată lumea aflată la bord, se pare că au lăsat americani cu febră în cabine pentru mai multe zile înainte de a-i trimite în sfârșit la spitalele unde au și fost găsiți pozitiv.
A cincea zi: 69.
A șasea zi: 135.
Mulți pasageri s-au simțit dezinformați, lăsați să adune ei detalii din știrile bazate pe scurgeri de informații de la Ministerul Sănătății din Japonia. Au apărut pancarte atârnate de navă. De exemplu, un cearșaf cu mesajul pictat pe el: „Lipsă gravă de medicamente, lipsă de informații”.
Pasagerul este regele
De pe podul cu sticlă al Diamond Princess, căpitanul, Gennaro Arma, s-a străduit să-i protejeze pe cei încredințați lui în această croazieră. Îi adusese în port, dar oamenii încă nu se aflau în siguranță. Arma lucra pentru această companie de mai bine de 20 de ani. El a crescut pe coasta italiană, fermecat de poveștile familiei sale despre mare și mai lucrase în calitate de cadet pe nave ale companie Princess Cruises, după absolvirea școlii de marină. S-a făcut remarcat rapid, iar când Diamond Princess și-a făcut călătoria inaugurală, în 2004, Arma era cel de-al doilea ofițer principal. Până în 2018, a devenit căpitanul.
Acum, el urmărea atât ordinele guvernului japonez, cât și cele din lanțul său de comandă corporativă. Cu ajutorul oficialilor japonezi și a echipajului său, Arma încerca în esență să-și transforme nava într-un spital de lux colosal și să supravegheze logistica livrării de alimente, igienizarea și îngrijirea sănătății pentru un oraș mic. Și-a îndemnat oaspeții și echipajul deopotrivă să se ridice la înălțimea provocării.
Majoritatea celor 1.045 de membri ai echipajului au răspuns cu entuziasm sub conducerea lui Arma, cel puțin la început. Angajații de la bucătărie s-au organizat astfel încât să poată livra trei mese pe zi către 1.337 de cabine. Dede Samsul Fuad, o „mașină de spălat vase” indoneziană în vârstă de 28 de ani, a lucrat în ture de câte 15 ore. El auzise că medicii din Wuhan s-au îmbolnăvit după ce au muncit prea mult, dar deviza, pe vasul său, fusese întotdeauna aceea că „Pasagerul este rege”. Fuad, Thakkar și alți membri ai echipajului cu care am vorbit au manifestat o sinceră mândrie de a fi lucrat din greu în acea perioadă. Dar, de asemenea, este adevărat că a fi o „mașină de spălat vase„ sau un agent de securitate pe Diamond Princess erau posturi de vis pe care nu și-ar fi putut permite să le piardă mulți indieni, indonezieni, filipinezi, ucraineni, venezueleni și alți cetățeni din 48 de națiuni în curs de dezvoltare care formau majoritatea personalului navei.
Însă grija față de propria soartă a fost mare. Un angajat indian i-a descris pe colegii săi care livrau mâncarea în cabine, apoi alergau să facă duș sau să se spele pe mâini în apă fierbinte până când au făcut răni. Iar pe măsură ce zilele treceau, angajații au început să se întrebe dacă sacrificiile făcute de ei meritau.
Un alt spălător de vase indonezian a descris apariția cazurilor de coronavirus în marea bucătărie în care lucra umăr la umăr cu aproximativ 150 de oameni – un număr care, cu timpul, a tot scăzut. La puțin mai puțin de o săptămână după declararea carantinei, bărbatul a început să se simtă rău. Nu era sigur că avea infecție cu coronavirus, dar a decis să intre în carantină în camera lui minusculă, timp de 15 zile consecutive, motivând că, dacă Princess Cruises nu-l putea proteja, atunci se proteja el singur.
Cea mai mare parte a echipajului locuia sub punțile pasagerilor. Nu existau ferestre uriașe cu vedere spre ocean, nici candelabre sclipitoare. Holurile, cu conducte la vedere, duceau spre camere mici ticsite de paturi supraetajate.
Ulterior, un raport publicat de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA a menționat că, în primele etape ale focarului, trei sferturi dintre membrii echipajului infectat erau muncitori ai serviciului alimentar – angajați care puteau răspândi cu ușurință boala către alte persoane – echipaj și pasageri.
Unii angajați au încercat să-și ia toate măsurile de precauție posibile. Un indian povestește că a mâncat doar alimente ambalate – și și-a fiert toată apa potabilă în camera sa cu un ceainic electric.
După ce toți pasagerii au fost instruiți să stea în camerele lor, Thakkar s-a întors la postul ei de pe pasarelă, unde activitatea sa principală consta în numărarea pasagerilor infectați în timp ce aceștia erau escortați de pe navă. Cei mai mulți dintre cei infectați au mers pe picioarele lor spre la ambulanțe care îi așteptau, dar unii au fost transportați pe targă.
Într-un final, Thakkar a decis să ia situația în propriile mâini. Ea a contatat un post de știri indian, cu mesajul: „Solicităm ajutor guvernului indian”. Ea și ceilalți angajați mai spuneau că nu doreau să mai rămână în mediul în care se aflau, în condițiile în care existau cazuri de persoane infectate cu coronavirus.
Thakkar nu a fost singurul angajat disperat să lanseze acest tip de SOS modern. Un bucătar indian postase apeluri video, pe Facebook, către premierul indiei.
Între timp, numărul cazurilor de Covid-19 de pe Diamond Princess a explodat într-o asemenea măsură încât, în ziua 9 de la declararea carantinei, se ajunsese la 218 cazuri. Nava de croazieră avea mai multe cazuri decât orice națiune din lume, cu excepția Chinei.
„Vedere” din apartamente
Cu șase punți deasupra „cavoului” lui Thakkar, familiile Goldman și Jorgensen urmăreau desfășurarea dramelor din mini-apartamentele vecine. Pe balconul lor combinat, aveau vedere asupra bărbaților în combinezoane de protecție care duceau pasageri la ambulanțe, dar nu s-au gândit că totuși s-ar putea îmbolnăvi. Erau genul de oameni care se ocupau mai degrabă cu sala de sport decât să pună kilograme pe ei, pe marginea piscinei, în timpul croazierelor. Erau oameni care urcau întotdeauna scările și care păreau să aibă încă mai multă vigoare decât mulți dintre cei ajunși la jumătatea vârstei.
Cu siguranță carantina a fost un inconvenient: au fost nevoiți să-și modifice drastic programele și să delege sarcini pentru afacerile care îi așteptau acasă. Dar au putut să lucreze de la distanță, chiar dacă au trebuit să se trezească noaptea la ora 2, pentru a se conforma diferenței de fus orar.
Pentru a rămâne în formă, au amenajat un traseu cu obstacole prin camere, au alergat , și-au spălat rufele în cadă pentru a reduce volumul de muncă al echipajului.
Spre deosebire de Thakkar, nu s-au temut niciodată pentru viața lor sau pentru traiul lor. Erau sănătoși și aveau pașapoarte americane și afaceri de succes, iar asistentul unui senator îi asigurase personal că situația lor era monitorizată. Dar, în timp ce cei patru vizionau un film, în seara Zilei Îndrăgostiților, cu mult timp înainte de ridicarea carantinei, Jerri Jorgensen a început să facă febră. Nu au apelat la cabinetul medical al navei, gândindu-se să aștepte pentru a vedea cum se va simți a doua zi dimineață.
Întâmplător, o bătaie a zguduit ușa în acea dimineață. Cu câteva zile mai devreme, Jorgensens fusese testat, deoarece Mark lua imunosupresoare pentru un transplant de rinichi, ceea ce-l prezenta ca un risc crescut la coronavirus. Venise rezultatul și era… pozitiv. Jerri, cel ce păruse a fi cel mai sănătos din grupul Amigo, a devenit, în ziua 12, unul dintre cei 285 de oameni găsiți pozitiv la bordul Diamond Princess.
Lui Jerri nu i s-a dat mult timp pentru a împacheta. Și-a făcut rapid un rucsaxc. A ales să nu ia nimic sentimental – doar pașaportul, portofelul, niște articole de toaletă și o carte numită „Dumnezeul care plânge”.
Nu a fost o opțiune pentru Mark să i se alăture. Apoi, a intrat în ambulanță, neștiind exact unde urma a fi dusă. De fapt, destinația era un spital situat la patru ore de Tokio.
Nu la mult timp după ce plecarea ei, cei trei Amigos rămași pe navă au aflat că toți cei 428 de americani de la bord urmau să fie evacuați de guvernul SUA. Mark a luat în considerare respingerea ofertei, dar în cele din urmă, el și familia Goldman au decis că nu are rost să se opună.
Zona fierbinte
Chiar înainte ca atenția lumii să se abată asupra Diamond Princess, dr. James Lawler știa ce va urma. Lawler, director la Centrul Global pentru Securitatea Sănătății, lucrase anterior pe dosare de pregătire pentru pandemie, în mandatele lui George W. Bush și Barack Obama. Deoarece începuseră să apară date tulburătoare din Wuhan, Lawler și numeroși alți experți în boli infecțioase și înalți oficiali guvernamentali au avut o discuție pe un grup de e-mail privat, intitulat „Zorii roșii”. În 28 ianuarie, în timp ce cea mai mare parte a lumii ignora pandemia, Lawler scrisa: „Multe subînțelesuri ale istoriei… Pompei – „o furtună de praf [,] „Hiroshima -„un val de căldură rău de vară”. Și Wuhan – „doar un sezon gripal prost”.
Dar ceea ce ar trebui să facă exact guvernul federal în legătură cu o pandemie emergentă, precum și americanii prinși la ananghe pe Diamond Princess, nu era clar. La începutul lunii februarie, Task Force-ul administrației Trump a dezbătut variantele de răspuns la catastrofă. Instituția abilitată din SUA, CDC, a recomandat să nu-i aducă acasă pe pasagerii americani – ideea fiind că ar putea aduce boala cu ei în Statele Unite, care încă avea foarte puține cazuri confirmate, iar Japonia ar putea face față carantinei.
Dar, în timp ce numărul pasagerilor de pe nave de croazieră a explodat, un pasager american, Arnold Hopland, l-a sunat pe prietenul său, congresmanul republican Phil Roe din Tennessee. Hopland este medic, iar relatarea sa detaliată despre dezastrul în curs l-a convins pe Roe că trebuie luate măsuri. La o informare în Congres despre coronavirus, Roe a reușit să atragă atenția lui Robert Kadlec, un funcționar superior în cadrul Departamentului Sănătății și Serviciilor Umane, cu promisiunea că se poate avea acces la informații de primă mână din teren. Adică de pe Diamond Princess.
A fost organizată o convorbire internațională în care Roe și Hopland au discutat cu înalți oficiali din administrația Trump, CDC și Departamentul de Stat. Din camera sa de pe navă, Hopland a arătat că el și alți americani ar putea fi repatriați în siguranță și apoi carantinați în Statele Unite. Dacă nu ar fi evacuat în curând, a susținut el, ar fi în pericol. Congresmanul Roe a sprijinit punctul de vedere al lui Hopland.
Când guvernul a decis să acționeze, oficialii au știut exact la cine să apeleze: James Lawler, care a combinat ani de expertiză științifică cu experiența în teren în zonele cele mai periculoase din lume. Alături de un medic din Harvard, Lawler a luat frâiele unei echipe formate din 15 profesioniști din echipele federale de asistență medicală în caz de catastrofe. Oficialii din Statele Unite și Japonia discutau deja despre scenarii de evacuare a dezastrelor, în pregătirea Olimpiadei de vară, programată la Tokyo. Acum au activat aceste protocoale pentru a facilita sosirea echipei medicale americane. Vineri, 14 februarie – cam în aceeași perioadă în care Jerri Jorgensen făcea febră – Lawler și echipa sa s-au adunat în holul unui hotel din Yokohama.
Planul lor era să-i testeze pe toți americanii aflați la bordul Diamond Princess pentru coronavirus – apoi, 72 de ore mai târziu, să-i urce cel puțin pe cei neinfectați în avioane cargo. Cei depistați ca pozitivi urmau a fi transferați în spitale japoneze.
Sâmbătă dimineață, Lawler și alți trei medici americani au însoțit un medic japonez pe Diamond Princess. Purtau căști speciale și respirau oxigen alimentat din furtunuri prin intermediul aparatelor respiratorii montate pe șold – mașininării pe care Lawler le considera atât de importante încât pentru a le achiziționa a făcut o escală în Los Angeles, în drum spre Japonia.
În timp ce străbăteau coridoarele vasului de croazieră, a remarcat că unele dintre cadrele medicale japoneze nu respectau protocoalele de carantină. În timp ce unii purtau combinezoane, alți purtau doar bonete albastre și măști chirurgicale. A văzut pasageri care se deplasau liber în unele zone ale navei. Nu este de mirare că boala și-a continuat răspândirea. A început să-și facă griji pentru lucrătorii de sănătate japonezi care se deplasau între navă și digul unde aștepta restul echipei sale. De îndată ce a debarcat, el i-a avertizat pe americani să se izoleze cât de bine pot și să păstreze o distanță de șase metri față de angajații japonezi.
Lawler nu a fost singurul care a considerat că ceea ce vedea este periculos. Kentaro Iwata, un epidemiolog japonez experimentat, care a vizitat nava, a transmis mai târziu un videoclip în care el a descris carantina drept „complet inadecvată”. Și oficialii japonezi au recunoscut în cele din urmă carantina ca fiind defectuoasă.
Sâmbătă după-amiază, Lawler a aflat că avioanele de evacuare, programate inițial pentru ziua de luni, urmau să ajungă a doua zi – duminică. Ambițiile echipei sale, de a testa pe toată lumea, s-au redus la a se asigura că toți pasagerii sunt suficient de sănătoși pentru a suporta zboruri lungi și incomode pe avion.
A doua zi, duminică dimineață, echipa de răspuns a lui Lawler s-a împărțit în trei unități și s-a răspândit pe navă, verificând pasagerii americani.
În timp ce plecau, Lawler s-a repezit înapoi la hotel, și-a făcut bagajele și apoi, împreună cu medicul Harvard, au căutat frenetic străzile pustii pentru un taxi, îngrijorați că zborurile de evacuare ar putea pleca fără ei.
Grupul Amigo, redus acum la trei membri, împreună cu ceilalți 325 de americani ce urmau a fi evacuați așteptau în autobuze. Stătuseră trei ore pe dig și apoi încă două spre aeroport. Acum, pe măsură ce întârzierea se prelungea într-o a șasea oră, pasagerii se apropiau de revoltă. Erau epuizați. Și mai problematic pentru acești pasageri, în mare parte vârstnici: autobuzele nu aveau băi.
Între timp, la Washington, D.C., unde era încă duminică după-amiază, s-a aflat vestea, venită de la Tokio, că unii dintre pasagerii care se urcaseră în autobuze au fost depistați pozitiv. În curând, mulți dintre cei mai înalți membri ai echipei de răspuns la coronavirus din administrația Trump, inclusiv dr. Anthony Fauci, dezbăteau ce e acum de făcut. Reprezentanții CDC au continuat să se teamă de răspândirea virusului. William Walters, ofițerul medical adjunct al Departamentului de Stat, a vrut oricum să-i aducă pe toți acasă. Cei care solicitau evacuarea subliniau că avioanele au fost pregătite cu unități de izolare pentru acești bolnavi.
Pe măsură ce dezbaterea continua, evacuații cereau să fie lăsați să iasă din autobuze pentru a găsi o baie.
Carl răsufla atât de tare, încercând să-și controleze vezica, încât masca i s-a încețoșat. Unii seniori plângeau. În cele din urmă, câțiva au fost lăsați să se ușureze în sticle, lângă autobuz, sau au fost aduși într-un terminal din apropiere.
La final, Walters și Departamentul de Stat au ieșit învingători. Kadlec, oficialul de la Sănătate și Servicii Umane, l-a susținut pe Walters și a spus că „opțiunea de a-i lăsa pe americani în urmă în acea etapă a operațiunii nu era acceptabilă”. Însă CDC, încă îngrijorat în privința transferului pe calea aerului către America, nu a fost de acord cu decizia, poziția sa fiind atât de vehementă încât a refuzat să fie menționat în comunicat oficial. Funcționarii CDC nu au răspuns la mai multe solicitări pentru a comenta.
La avioane, Lawler sperase la o îmbarcare ordonată, dar scena a semănat cu „un rodeo de capră. A fost doar haos”.
În timp ce mulțimea se bulucea în avionul de marfă, Lawler privea cum nonagenarii nedormiți se înghesuiau printre rândurile de scaune antice, puțini dintre ei respectând indicațiile de a se așeza. În schimb, s-au luptat pentru a ajunge la patru toalete portabile care au fost fixate în spatele avionului.
Toaletele s-au umplut rapid. „A fost atât de dezgustător”, povestește Mark. Carl a estimat că, după decolare, coada la toaletele din avionul său ajunsese la aproximativ 50 de persoane și a durat 30 de minute până să-i vină rândul. Jeri Goldman a spus că „mirosul era ireal. A trebuit să ne băgăm sub o pătură, atât de rău a fost”. În cele din urmă, Jeri a scăpat folosind Benadryl, iar Carl era atât de epuizat încât a adormit.
Câteva ore mai târziu, Carl s-a trezit cu febră. O verificare a temperaturii, apoi a fost trecut în partea din spate a avionului. Acolo a încercat să ignore tusea celorlalți pasageri și duhoarea care emana chiar de lângă el.
Lawler se afla în cel de-al doilea avion, separat de cei trei din grupul Amigos. În timpul celor 16 ore de zbor, Lawler s-a ocupat de evacuați – continuându-și maratonul de două zile aproape nedormit. Nu a fost surprins când unii au început să prezinte simptome dse coronavirus pe timpul zborului.
Când avioanele au aterizat în America, oficialii CDC au preluat îngrijirea pasagerilor asimptomatici, cum ar fi Mark, care a fost pus în carantină timp de două săptămâni într-o unitate militară. Între timp, pacienții care au fost pozitivi în ultimul moment și la mijlocul zborului, precum și soții lor – inclusiv familia Goldman – au continuat până la Omaha, baza de domiciliu a lui Lawler. Când au sosit, Carl s-a simțit suficient de puternic pentru a se deplasa pe jos, dar i s-a cerut să se așeze pe o targă.
Convoiul de ambulanțe i-a transportat pe pacienți Nebraska Medical Center, unde Carl a fost depus în singura unitate federală de carantină din America.
Între timp, Carl a ieșit din carantină. Soția sa, Jeri, și-a terminat și ea carantina, dar niciodată nu a fost găsită pozitiv. Ea a pus acest lucru pe seama unei pudre de ciupercă și ședințelor de crioterapie pe care le face de patru ori pe săptămână.
Soții Jorgensen au revenit și ei acasă
Reporterii Bloomberg Businessweek au descoperit că directorii de la Princess și Holland America Line – parte a aceleiași companii-mamă, Carnival Corporation – au ținut navele să navigheze, în ciuda faptului că erau conștienți de pericolul coronavirusului. Roger Frizzell, directorul de comunicații al Carnival Corporation, a declarat că este „absolut absurd să crezi că o companie de vacanțe de croazieră ar avea vreo perspectivă că COVID-19 va deveni o pandemie atunci când… guvernele și experții din întreaga lume nu aveau astfel de cunoștințe”.
Navele de croazieră operate de alte companii au fost surprinse în mod similar în criză. În cele din urmă, CDC va găsi dovezi a cel puțin 25 de nave pe care au apărut cazuri de coronavirus, iar o anchetă a Miami Herald a legat 2.592 de infecții și 65 de morți de focare apărute pe nave de croazieră, subliniind în același timp că numărul real se poate să fi fost mai mare.
Cazul Diamond Princess a influențat acțiunile eficiente luate de state precum Hong Kong, Taiwan, Coreea de Su, Noua Zeelandă. Nava, devenită un experiment plutitor de sine stătător, a furnizat cele mai bune date din lume despre virus, confirmând date cruciale despre modul în care boala s-a răspândit, în special prin purtătorii asimptomatici.
La sfârșitul lunii martie, CDC a raportat că din cei 3.711 de pasageri și membri ai echipajului de pe Diamond Princess, 712 au fost pozitivi. Unsprezece americani erau încă spitalizați în Japonia. Nouă persoane muriseră.
