- O analiză The Economist
Dacă conducătorii Iranului au crezut că criticii lor vor fi reduși la tăcere de carnagiul din ianuarie, au calculat greșit. De îndată ce s-au redeschis universitățile, pe 21 februarie (fuseseră închise în 4 ianuarie, pe fondul tulburărilor, dar oficial din cauza „frigului”), campusurile s-au umplut de proteste. Timp de trei zile consecutive, studenți, bărbați și femei deopotrivă, iau sfidat pe bătăușii în civil care se dădeau drept colegi. Curajul lor a fost egalat de radicalism. La Universitatea din Teheran, un bastion al sentimentului anti-monarhist înaintea răsturnării șahului în 1979, studenții au scandat pentru restaurarea monarhiei și au fluturat vechiul ei steag. „Acest masacru a creat o națiune”, spune un doctorand din Teheran. „Oamenii sunt mai uniți ca niciodată”. Precum în ultimele luni ale șahului, când trupele sale au ucis protestatari, deși în număr mai mic, durerea s-a transformat într-o sfidare furioasă. La comemorările care au marcat 40 de zile de la măcelul asupra demonstranților, mamele au condus mulțimea în scandări împotriva „dictatorului”. Cei mai mulți nu vorbesc despre martiri, termenul folosit de regim, ci despre „flori mutilate”. Este Ramadanul, luna sfântă de post a musulmanilor, dar unii iranieni denunță nu doar teocrația care îi terorizează, ci și religia în numele căreia aceasta guvernează.
După uciderea a mii — poate zeci de mii — de oameni, unii iranieni se întreabă dacă violența, fie exercitată de America, fie improvizată pe plan intern, i-ar putea totuși salva. Ani de sărăcire economică și represiune de stat, precum și luni de temeri legate de un război iminent, au alimentat dorința de a vedea regimul dispărut cu orice preț. Pentru a se pregăti de următorul măcel, unii cumpără arme. Contrabandiștii care livrau alcool la domiciliu vând acum și arme. „Este cel mai periculos moment din istoria Republicii Islamice”, spune un cleric cu legături în familia liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei.
Ziare care altădată respectau liniile roșii ale regimului le pun acum la încercare. Editorialele condamnă deschis uciderile din ianuarie. Unul și-a acoperit prima pagină cu numele celor 3.117 morți recunoscuți oficial. Altul a tipărit pe frontispiciu emblema soarelui și a leului a șahului. În provinciile periferice dominate de minorități non-persane, discuțiile despre secesiune sunt în creștere. Analiștii iranieni avertizează asupra apariției unor „spații neguvernate”.
Ani la rând, teama de haos și de colaps economic a temperat disidența. Dar acum, pentru mulți iranieni, ambele au sosit. Inflația a făcut produsele de bază inaccesibile. Statul se luptă să asigure apă, electricitate și benzină ieftină, esențiale pentru contractul său social. Restricțiile asupra internetului afectează o economie digitală cândva vibrantă. Bubuitul asurzitor al tobelor războiului macină nervii. Mulți se plâng de nopți nedormite și spun că doar tranchilizantele îi ajută să treacă peste zile.
Până acum, regimul nu a înregistrat dezertări majore. După ce războiul din vară cu Israelul i-a subțiat eșaloanele superioare, liderii săi au pregătit planuri de succesiune. Un consiliu de conducere este pregătit să preia atribuțiile în cazul în care liderul suprem ar fi incapacitat. „Strălucirea diabolică”, așa cum descrie un analist iranian ordinul domnului Khamenei de a masacra protestatarii, este aceea că făptașii și apologeții, de sus până jos, trebuie acum să rămână uniți sau să cadă împreună.
Protestele studențești nu reprezintă încă o amenințare existențială. Regimul ar putea chiar să le primească ca pe o supapă de siguranță. Se consideră că și ziarele oferă o eliberare similară. Un canal asociat cu o agenție de informații a difuzat recent o dezbatere între un monarhist, un republican și un loialist al regimului. Mulți dintre zecile de mii de oameni reținuți după protestele anterioare au fost eliberați.
Dar mecanismul coercitiv al statului este încă vizibil: camionete cu mitraliere montate așteaptă pe străzi. În interiorul beyt-ului, biroul liderului suprem, activitatea decurge ca de obicei. Ideologii descalifică candidații reformiști de la viitoarele alegeri municipale. Ziarele prea critice sunt interzise. Agitatorii sunt arestați.
Liderii Iranului nu cred că loviturile aeriene le-ar putea distruge regimul vast și descentralizat, chiar dacă ar putea elimina anumite persoane. La urma urmei, Israelul nu a reușit să înlăture definitiv Hamas după doi ani de bombardamente care au făcut una cu pământul mica Fâșie Gaza. Iranul este de 4.500 de ori mai mare, presărat cu ascunzători montane și mult mai puternic înarmat. Trimiterea de către America a două grupuri de atac cu portavioane în apropierea coastelor sale i-a neliniștit pe unii din interiorul regimului, dar unii generali par aproape flatați. Când America și Israelul au organizat exerciții militare în Marea Roșie, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), garda pretoriană a domnului Khamenei, și-a trimis marina să închidă temporar Strâmtoarea Hormuz și să desfășoare manevre militare cu Rusia. Rusia pare să furnizeze Iranului rachete portabile ghidate cu laser, posibil în speranța de a atrage America într-un alt război.
Și totuși, perspectiva unui atac străin combinat cu noi tulburări interne neliniștește regimul. După discuțiile de la Geneva din 17 februarie, negociatori iranieni relaxați au sugerat programarea unei noi runde peste două săptămâni. Zăngănitul săbiilor i-a readus la masa negocierilor, promițând o nouă propunere, după abia o săptămână. Unii oficiali din Golf spun că Iranul ar putea accepta limitarea îmbogățirii nucleare la un nivel simbolic și restricții privind transferul de rachete către forțele proxy. Speră că un acord ar putea nu doar să îndepărteze amenințarea unui atac, ci și să aducă o relaxare a sancțiunilor pentru a atenua presiunea economică ce alimentează revoltele. Dar cu cât un acord întârzie mai mult, cu atât se apropie mai mult de război.
- (*Articol publicat înainte de startul atacurilor americano-israeliene)
Problema cu schimbările de regim. Ce ne învață istoria despre cum și când poate fi înfăptuită
