Este la mintea cocoșului că numărul celor sătui de situații de urgență, scenarii roș-galbene, valuri de infectări, valuri de decese, valuri de internări la ATI, program special la magazin, program inexistent la teatre, cinematografe, concerte, ori dârdâit la terase, ping-pong cotidian cu masca, viziera și dezinfectantul, ca și numărul nostalgicilor după „viața normală” de sărbători, petreceri de firmă, petreceri de familie, weekenduri cu prietenii, nunți, botezuri și înmormântări e infinit mai mare decât al protestatarilor de zilele astea. De fapt, numărul celor sătui de tot și toate cele enumerate este perfect egal cu cel al locuitorilor, iar asta e valabil în România, la fel cum e valabil în Germania, Brazilia, SUA, Australia, Japonia ș.a.m.d.
Este dincolo de evidență și faptul că disperarea politicienilor de pretutindeni – a celor aflați la putere – riscă să atingă, destul de curând, acel punct critic în care tentația de a ceda emoției cotropește responsabilitatea aferentă de a proteja viețile oamenilor și economia, prin măsuri față de care toleranța celor mulți fusese odată rezonabilă, însă acum tinde spre zero.
Și nu e nevoie de studii complexe care să certifice faptul că oboseala, după un an de pandemie și în contextul unor perspective încă nebuloase, are darul otrăvit de-a arunca în brațele populiștilor nu doar limitați și oportuniști, ci și oameni decenți care nici prin vis nu se văzuseră parașutați în situația asta.
Astfel de lucruri se petrec deja, în unele țări accelerat, în altele într-un ritm mai puțin periculos; în unele mai devreme, în altele ușor mai târziu.
Protestele din România ultimelor zile sunt o reflectare fidelă a stării generale de spirit care domnește de câteva luni în state mult mai dezvoltate, cu societăți și instituții mai bine sudate, în țări cu o cultură democratică, dar și cu o educație civică în raport cu care decalajul nostru era deja indecent de mare. Dar, la fel ca oamenii, și societățile au fost prinse în morișca pandemiei cu setul propriu de „comorbidități” care le fac mai mult sau mai puțin vulnerabile.
Așa cum a scos la iveală nivelul real al disparităților din fiecare societate – din Europa în Asia și până în cele două Americi – nebunia Sars-CoV-2 a pus în lumină și numitorul comun al societăților și statelor – anume faptul că, indiferent de nivelul de dezvoltare, șocurile extreme pot să producă peste tot deranjuri extreme. Sigur că diferențele specifice, valabile înainte de pandemie, vor influența viteza și gradul în care fiecare va derapa, dar asta e altă poveste care merită analizată la un moment dat în detaliu.
Momentan, unul dintre punctele comune în care țările din Europa, de pildă, se întâlnesc, în contextul pandemiei, are două paliere.
Unul este acela că declanșarea protestelor anti-mască și anti-restricții, în general, e apanajul forțelor extremiste din societate – de la cele formale (partide populiste din tot spectrul politic), la cele informale (lume interlopă, mafii, etc.) și până la cele cumva difuze (interese geopolitice care exploatează orice tip de breșă).
Al doilea ține de natura, de data asta aparte, a ceea ce numim, în mod obișnuit, „protest”. Se observă, în contextul Covid-19, o diferență între protestul „clasic” și cel „pandemic” care constă preponderent în faptul că cel din urmă se prezintă lumii cu o amputație. În general, când lumea protesta împotriva a ceva, demersul nu se reducea la pura dimensiune de negativă (în sensul de negare), ci venea și cu una pozitivă (în sensul de afirmare a ceva ce trebuie pus în loc). Vedem, de data asta, că această ultimă dimensiune lipsește cu o desăvârșire lipsită de sens și scrupule.
„Jos botnița”, „Jos restricțiile”, „Jos dictatura militaro-medicală” , etc – sunt textele pe care le auzim/vedem de ceva vreme, iar de vreo două zile le observăm însoțite de bucăți mulse din caldarâm, petarde, sticle și altele, aruncate în direcția forțelor de ordine. Nu asta e fără precedent, nu asta e diferența specifică dintre protestele actuale și cele anti-comunism, anti-Iliescu, din perioada Roșia Montană sau a asaltului împotriva luptei anticorupție, legilor justiției, statului de drept și parcursului euro-atlantic al României.
În toate dintre momentele enumerate mai sus, protestatarii fuseseră în stare nu doar să spună NU, ci și să pună în loc alternativa pe care o considerau viabilă și vitală și care, până la urmă, exista.
În cazul celălalt, al protestului anti-restricții, din zilele noastre, problema de fond nu e nemulțumirea (spuneam, mai sus, că nemulțumiți de situația în sine suntem toți, nu doar ei), ci absența unei propuneri. Ce propun AUR și filiala sa descentrată cristalizată în jurul lui Șoșoacă, ce propun cetățenii care nu mai vor „botniță”, dar nici fani încinși ai tandemului Simion-Târziu nu sunt, cu ce vin la schimb televiziunile mogulilor care până deunăzi, când demolau statul de drept, măcar promovau restaurația? Nimic, nimic, și nimicul suprem.
Dispare pandemia prin magica manevră de a da jos masca și a refuza oxigenul atunci când ajungi, sufocându-te, la terapie intensivă? Se „sparie” coronavirusul de Wuhan atunci când dai cu piatra în jandarm, după un an de privațiuni de la adrenalina consumată în peluzele stadioanelor, biruie viața asupra morții dacă de mâine dispar toate restricțiile, dar atât, și, nu în ultimul rând, intră Sars-CoV-2 într-o cruntă abstinență de la mutațiile care-i înfricoșează pe experți și i-au speriat chiar și pe brazilieni, într-un final, doar de la sloganuri, metafore și icoane plimbate ca porumbul fiert și maimuța, pe plajele din Eforie? Evident că nu.
Dacă pandemia nu ne-a distrus tuturor și definitiv neuronii, protestele la care asistăm vor mai rămâne o perioadă cu noi, dar ele se vor măsura în cifre cel mult de ordinul zecilor de mii din 20 de milioane, „actorii” lor fiind de o varietate oarecum de nișă – oportuniști și rătăciți.
Dacă numărul lor ar crește, și îndrăznesc să pariez că nu va fi cazul, ar însemna că nu că șansele țării la dezvoltare sunt nule, ci doar că, cu o întârziere care va îndolia multe familii, oamenii decenți care a fost tentați să rătăcească vor cere, în genunchi, restricții suplimentare și se vor duce, în turmă, la centrele de vaccinare.
Dar are sens să plătim, cu toții, un preț care e deja limpede cât de mare va fi, de dragul ispitei de moment?
Toţi suntem nemulțumiți, dar ce punem în locul restricțiilor și vaccinului? Morții și economii chiar mai disfuncționale decât acum? M-aș mira c-ar îndrăzni asta o minte sănătoasă.
Să punem oameni competenți în funcții de conducere, să punem medici adevărați din societatea civilă în grupul de comunicare!!Nu panarame ..sa punem un ministru al sănătății cu pregătire medicală…nu un aventurier….sa punem profesioniști în guvern ..nu analfabeți politici…sa demilitarizam societatea civilă…asta pentru ca de o vreme structurile militare ale statului au întrecut structurile civile ale statului!!!…sa punem oameni de cultura în funcțiile de media ale statului tv și radio….avem multe de pus în loc domnilor….si atunci va vedea populația ca intr-adevar statul face tot ce posibil pentru contracararea pandemiei și va înțelege gravitatea situației….
Nu ca acum ,când proastă aia de la muncă umbla in pielea goală prin pădure, boul de la sănătate umbla la fel dar prin parlament, lautarul din caransebeș sta prin crâșmă zi de zi….sa mai continui ??…