„În secolul al XIX-lea, Concertul Europei a menținut pacea cu succes timp de o jumătate de secol, în absența unei puteri dominante și pe fondul diversității ideologice. Ceva similar ar fi un avantaj pentru guvernarea globală de astăzi”, scriu Richard N. Haass și Charles A. Kupchan, pentru Project Syndicate.
<< Dialogul dur al săptămânii trecute SUA-China, din Alaska, (articol apărut n 25 martie – n.tr.) a oferit auspicii slabe relațiilor bilaterale. Iar rivalitatea crescândă dintre cele două țări indică în mod clar că lumea emergentă a mai multor centre de putere ar putea prezice o eră a concurenței și conflictelor sporite.
O mare parte a problemei este că arhitectura de guvernanță internațională existentă, o mare parte din ea clădită la scurt timp după cel de-al doilea război mondial, este depășită și nu se ridică la nivelul sarcinii de a păstra stabilitatea globală. Sistemul de alianțe centrat pe SUA este un club al democrațiilor, puțin adecvat pentru a încuraja cooperarea între liniile ideologice. Summit-urile G7 sau G20 sunt episodice și petrec prea mult timp cu tocmelile pe comunicate. Organizația Națiunilor Unite oferă un forum global permanent, dar Consiliul său de securitate invită la discreție și paralizie în rândul membrilor permanenți cu drept de veto.
Este nevoie de un concert global de puteri – un grup de conducere informal al celor mai influente țări ale lumii. Istoria Europei secolului al XIX-lea arată calea de urmat. Concertul Europei – un grup format din Marea Britanie, Franța, Rusia, Prusia și Austria, în 1815 – a menținut cu succes pacea timp de o jumătate de secol, în absența unei puteri dominante și pe fondul diversității ideologice. Concertul Europei s-a bazat pe angajamentul reciproc al comunicării regulate și pe soluționarea pașnică a litigiilor pentru a susține soluționarea teritorială care a pus capăt sângeroaselor războaie napoleoniene.
Un concert global oferă cel mai bun vehicul pentru gestionarea unei lumi care nu mai este dominată de către Statele Unite și Vest. Membrii săi vor fi China, Uniunea Europeană, India, Japonia, Rusia și SUA, reprezentând, colectiv, aproximativ 70% din PIB-ul mondial și cheltuielile militare globale. Includerea acestor șase grei i-ar oferi o influență geopolitică la nivel global, protejându-l în același timp de riscul de a deveni un cadru greoi de vorbărie.
Membrii concertului ar trimite reprezentanți permanenți superiori la un sediu permanent, într-un loc stabilit de comun acord. Summit-urile ar avea loc în mod regulat și în funcție de necesități, în vederea rezolvării crizelor. Deși nu ar fi membri formali, patru organizații regionale – Uniunea Africană, Liga Arabă, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est și Organizația Statelor Americane – ar menține delegații permanente la sediul concertului. Atunci când vor discuta aspecte care afectează aceste regiuni, membrii concertului vor invita delegați din aceste organisme și din alte țări relevante să se alăture reuniunilor.
Un concert contemporan, la fel ca înaintașul său din secolul al XIX-lea, ar permite un dialog strategic susținut. Ar aduce la masă cele mai influente state, indiferent de tipul lor de regim, separând astfel diferențele ideologice în ceea ce privește guvernanța internă de chestiunile care necesită cooperare internațională. Ar evita procedurile formale și regulile codificate, bazându-se în schimb pe convingere și compromis pentru a construi un consens.
Concertul ar fi unul consultativ, nu un organism de luare a deciziilor, care să abordeze crizele emergente, să modifice noi reguli de drum și să sprijine inițiativele colective. Ar lăsa supravegherea operațională în seama ONU și a altor organisme existente. Concertul ar spori, nu ar înlocui, arhitectura internațională actuală, situându-se deasupra, pentru a pregăti deciziile care ar putea fi apoi luate și implementate în altă parte.
Precum Concertul Europei, un concert contemporan ar promova stabilitatea prin privilegierea status quo-ului teritorial și o viziune a suveranității care exclude, cu excepția cazului consensului internațional, utilizarea forței militare sau a altor mijloace coercitive pentru a modifica frontierele existente sau a răsturna regimuri. Membrii își vor rezerva dreptul de a lua măsuri unilaterale atunci când consideră că le sunt în joc interesele vitale. În mod ideal, un dialog strategic susținut ar face mutările unilaterale mai puțin frecvente și destabilizatoare.
Concertul va încerca, de asemenea, să genereze răspunsuri colective la provocări pe termen lung, cum ar fi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă și a rețelelor teroriste, promovarea sănătății globale, elaborarea normelor în spațiul cibernetic și combaterea schimbărilor climatice. Aceste chestiuni importante se încadrează adesea între fisurile instituționale pe care concertul le-ar putea umple.
Imaginați-vă ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi conturat un concert global după Războiul Rece. Este posibil ca marile puteri să fi reușit să evite sau cel puțin să facă mult mai puțin sângeroase războaiele civile din Iugoslavia, Rwanda și Siria. Este posibil ca Rusia și SUA să fi reușit să stabilească un numitor comun asupra unei arhitecturi de securitate pentru Europa, evitând fricțiunile în curs de desfășurare cu privire la extinderea NATO și prevenind acapararea de teritorii în Georgia și Ucraina, de către Rusia. Pandemia de coronavirus ar fi putut fi mai bine combătută dacă un grup de conducere ar fi coordonat un răspuns, din prima zi.
Privind în perspectivă, un concert al puterilor globale ar fi un loc al minimizării riscului ca diferendele SUA-China asupra Taiwanului să declanșeze o ciocnire majoră. Ar putea facilita rezolvarea pașnică a impasurilor politice în locuri precum Afganistan și Venezuela. Și ar putea seta parametrii care să limiteze interferența țărilor în politica internă a celuilalt.
Stabilirea unui concert global nu ar fi totuși un panaceu. Convocarea greilor lumii cu greu asigură un consens între ei, iar succesul ar însemna deseori gestionarea, nu eliminarea, amenințărilor la adresa ordinii regionale și globale. Grupul de conducere propus ar accepta atât guvernele liberale, cât și pe cele iliberale ca fiind legitime și cu autoritate, ceea ce implică abandonarea viziunii de mai vechi a Occidentului asupra unei ordini globale realizată după imaginea sa. Restrângerea calității de membru, la cei mai importanți și influenți actori, ar sacrifica reprezentarea în favoarea eficacității, consolidând ierarhia și inechitatea în sistemul internațional.
Dar un concert global are un avantaj enorm. Oferă cel mai bun și mai realist mod de a promova consensul marilor puteri, iar ceea ce este viabil și realizabil este întotdeauna preferabil decât ceea ce este de dorit, dar imposibil. Iar cea mai probabilă alternativă la un mare grup de conducere – o lume neregulată, administrată de nimeni – nu este în interesul nimănui. >>
- Acest comentariu se bazează pe un eseu recent publicat pe ForeignAffairs.com.
