Vineri, după o lungă, foarte lungă hibernare, Vladimir Putin a ieșit din bârlog pentru a comenta contraofensiva ucraineană.
Pe un ton oarecum de analist sobru, aproape didactic, dictatorul a remarcat că inamicul a încercat din răsputeri, dar nu și-a atins obiectivele; a pozat în expert, făcând teoria chibritului, cum că pierderile celui aflat în ofensivă sunt în mod normal mai mari decât ale celui care se apară, dar că ucrainenii ar fi înregistrat pagube dincolo de pragul considerat acceptabil.
Relevant, în ceea ce privește intervenția publică a lui Vladimir Putin, este în primul rând faptul că dictatorul a vorbit. Iar în al doilea rând, faptul că s-a grăbit să clameze o anume victorie a trupelor sale, chiar dacă știe prea bine că faza încă incipientă a operațiunii ucrainene nu-i permite niciuneia dintre părți să emită verdicte categorice. Nu pentru că nu s-ar înregistra reușite și rateuri într-o asemenea etapă, ci pentru că totul e în dinamică, iar reușitele și rateurile pot fi întoarse peste noapte și nici nu pot avea, cel puțin nu atât de devreme, profilul unor victorii sau înfrângeri concludente în economia largă a contraofensivei. Iar tot ceea ce cu adevărat contează e tocmai economia de ansamblu a contraofensivei.
Și totuși, Putin a vorbit și s-a grăbit cu concluzia. Iar în aceste condiții, întrebarea naturală este atât de simplă: De ce? De ce a vorbit? De ce s-a grăbit cu tonul victorios?
Cel mai probabil, răspunsul are mai multă legătură cu frontul politic din Rusia decât cu frontul militar din Ucraina.
De ce a vorbit?
Schimbarea vizibilă de abordare a Kremlinului, tradusă prin faptul propriu-zis de a oferi comentarii asupra situației ciocnirilor dintre armate tocmai de la nivelul dictatorului, pare mai degrabă o reacție de recuperare a masivului teren pierdut de Putin pe zona comunicării.
Scriam recent că, printre altele, oligarhul Evgheni Prigojin a reușit aproape să monopolizeze această dimensiune prețioasă, mai ales în timp de război, a comunicării.
Să ne amintim că, în ultimele luni, războiul ruso-ucrainean a părut să se reducă la ciocnirile sângeroase din Bahmut și împrejurimi. Rușii s-au concentrat orbește pe cucerirea orașului devenit fantomă, iar ucrainenii s-au concentrat, în mod rațional, pe păstrarea măcar a unor redute în zonă. Kievul a avut cel puțin două motive: privarea Moscovei de o spălare a imaginii cu eventualul anunț al primei victorii de după răsunătoarele înfrângeri din toamnă, respectiv distrugerea cât mai multor echipamente rusești și scoaterea din luptă a cât mai multor trupe ruse.
Remarcam zilele trecute că „Prigojin a privatizat practic zona rusească de operațiuni din interiorul și din jurul Bahmut – și pe front, și pe comunicare. Beneficiind de propriul minister al propagandei oligarhul a reușit să impună propriul narativ legat de Bahmut”.
Prin urmare, având în vedere că războiul ajunsese până de curând să se reducă la ceea ce se întâmpla pe îngusta fâșie Bahmut, se poate lesne conchide că Prigojin privatizase cumva și operațiunile rusești, și comunicarea Moscovei practic pe tot ceea ce mai însemna războiul.
Nici nu i-a fost prea greu, având în vedere faptul că Ministerul Apărării (Șoigu) și Statul Major General (gen. Gherasimov) intraseră în defensivă comunicațională, pe fondul agresivelor atacuri publice la care îi spuseseră Prigojin și acoliții săi. Iar Putin a lipsit cu desăvârșire din toată această ecuație – luni bune, nici nu a comentat, nici nu a mers pe front, iar spre deosebire de el, Prigojin a exploatat verbul, a exploatat imaginea și s-a deplasat peste tot.
Probabil că, pe tot acest fond și cu potențiale complicații chiar mai mari din cauza contraofensivei ucrainene, Kremlinul a intrat recent într-o oarecare panică și se arată acum tentat să schimbe strategia.
Nu este un lucru de neînțeles, dar poate fi totuși un demers riscant, căci timpii pierduți de Putin pe acest palier nu mai pot fi în întregime recuperați, iar dacă operațiunile ucrainene reușesc să înregistreze succese, ar putea fi peste măsură de costisitor faptul de a te fi trezit să vorbești tocmai când vântul îți bate și mai aprig în față.
Dar pe de altă parte, lupta pentru putere și pentru cucerirea publicului e în plină desfășurare la Moscova, așa că, cu orice risc, Putin trebuie să procedeze altfel. În orice caz, nu își mai poate permite luxul detașării filosofului. Cât de inspirat acționează mai nou, e încă prematur să ne pronunțăm, dar este deja limpede că ușor nu îi va fi.
Rămâne așadar de văzut cum va continua dictatorul pe acest drum al regăsirii subite a vocii, iar acest lucru va fi cu atât mai interesant de monitorizat dacă își vor face apariția următoarele variabile: o prestație bună a armatei ucrainene în cursul contraofensivei, inclusiv pe axa Crimeea; eventuala amplificare a problemelor deja serioase din regiunile rusești de graniță, vizate de bombardamente ucrainene și incursiuni ale unor gherile anti-Putin; respectiv, modul în care se va adapta Prigojin la noua logică a Kremlinului.
De ce s-a grăbit să vorbească pe un ton victorios?
La această întrebare, răspunsul e chiar mai la îndemână: pentru că de un an nu a mai avut ocazia să se laude cu așa ceva. Și pentru că a eșuat până și ultima speranță de care se agățase, cu un preț exorbitant – e vorba de Bahmut.
Deși lipsit de o valoare strategică substanțială, Bahmut a fost ținta în care Putin a investit totul pentru a obține măcar dividende retorice, de propagandă. Le-a ratat până și pe acestea.
În primul rând, pentru că zona Bahmut nu a fost cu adevărat cucerită de Rusia.
În al doilea rând, pentru că chiar și dacă am admite ceea ce pretinde Prigojin, anume că mercenarii săi au cucerit orașul, câștigul lui Putin tot nu e nicăieri. Oligarhul a avut grijă să cimenteze mesajul public cum că la Bahmut cu adevărat au luptat mercenarii săi, de la Wagner, și tot ei au obținut victoria. Ne amintim ușor că Prigojin acuzase fără perdea statul rus, condus totuși de Putin, de sabotare perpetuă a mercenarilor „patrioți” și de tentative de a le fura laurii.
Așadar, după umilirile în serie din toamna lui 2022, de la Harkov, Herson, Podul Crimeei, și după ce nici măcar investiția colosală în capturarea Bahmut nu a produs nimic, Putin a găsit zilele trecute soluția: anunțul făcut cu propria gură a unor victorii nebuloase care nu schimbă cu nimic poziția fragilă de pe front a Rusiei.
Contraofensiva ucraineană este o operațiune complicată, nu poate reuși peste noapte și cere un tribut masiv de sânge. Dar are șansele ei reale de a schimba datele problemei pe frontul militar din Ucraina, pe frontul geopolitic și chiar pe dimensiunea de politică internă a Rusiei.
În această perioadă fluidă, pentru orice comentator problema de fond – având în vedere faptul că situația e în dinamică, iar potențialele deschideri chiar sunt multiple, unele dintre ele fiind imposibil de anticipat întrucât depind de evoluții particulare din teren – este aceea de a înțelege când să se pronunțe și când să se abțină, când să se avânte în raționamente și predicții, când și cât să mai aștepte cu ele.
Lucru valabil sau cu atât mai valabil, și pentru cea mai nouă și mai VIP apariție de pe firmamentul analizei – dictatorul Vladimir Putin.
Un pas istoric! Ce înseamnă curățenia generală făcută de România la Ambasada Rusiei
