Contraofensiva încă nu a produs câștiguri spectaculoase, dar asta nu este neapărat o veste proastă, notează The Economist.
<< Au trecut două luni de când Ucraina a lansat contraofensiva împotriva liniilor rusești care se întind pe o distanță de 1.000 km în teritoriul ocupat. Acum puțin peste o săptămână, campania părea să intre într-o distinctă fază a doua.
Prima fază a avut un start prost când o manevră prea ambițioasă a unităților mecanizate nou formate s-a împotmolit rapid. Ulterior, s-au făcut eforturi concertate pentru a folosi avantajul Ucrainei în ceea ce privește focul de artilerie pe distanțe lungi pentru a perturba liniile de aprovizionare rusești și a distruge centrele sale logistice și punctele de comandă. Scopul este de a reduce capacitatea forțelor rusești de a răspunde operațiunilor „de cercetare” ale Ucrainei, care caută să găsească breșe și puncte slabe (tactica este similară abordării „mușcă și păstrează”, folosită de ambele tabere în Primul Război Mondial.)
Aceste operațiuni au fost recent completate de atacuri cu drone la scară mică asupra Moscovei și o serie de atacuri ale flotei de drone navale, în dezvoltare, ale Ucrainei asupra navelor de patrulare rusești din Marea Neagră. Dronele de la Moscova au o valoare mai mult psihologică decât militară. Ele au rolul de a transmite locuitorilor din Moscova că nu sunt imuni la conflict și că Kremlinul a încercat să țină la distanță amenințările transfrontaliere.
Susținătorii Ucrainei au crezut că o schimbare decisivă ar fi putut începe săptămâna trecută odată cu angajarea, la 26 iulie, a noului Corp 10 al armatei, care include trei brigăzi echipate cu tehnică occidentală. Cu toate acestea, deși se fac progrese pe cele trei axe principale de atac, este încă o luptă extrem de dificilă și de uzură.
Surse rusești citate de Institutul pentru Studiul Războiului (ISW) raportează că forțele ucrainene continuă să atace atât în nord-vest, cât și în sud-vest de Bahmut, precum și în zona de graniță dintre vestul Donețkului și estul și vestul Zaporojiei. La 31 iulie, vice-ministrul Apărării al Ucrainei, Hanna Maliar, a anunțat că, în săptămâna precedentă, forțele ucrainene au eliberat încă doui kilometri pătrați de teritoriu în jurul Bahmutului și 12,6 kilometri pătrați spre Berdiansk și Melitopol. Aceasta însumează aproximativ 200 de kilometri pătrați recuperați de la începutul contraofensivei.
Aceasta sugerează că, până acum, nu s-a produs o schimbare majoră de ritm și că sosirea Corpului 10 a fost de fapt concepută în primul rând pentru a oferi un oarecare răgaz Corpului 9 – care a suportat grosul luptelor, începând din iunie – mai degrabă decât pentru a iniția o fază distinctă nouă în operațiuni.
Șeful Statului Major al Apărării din Marea Britanie, amiralul Sir Tony Radakin, a descris strategia operațională a Ucrainei ca fiind „înfometează, întinde și lovește”. Fazele de „înfometare” (atacuri asupra centrelor logistice) și „întindere” (sondări și manevre pe mai multe axe) se desfășoară simultan. La un moment dat, generalul Valeri Zalujnîi, comandantul forțelor armate ucrainene, va trebui să decidă când și cum să desfășoare faza de „lovitură”, care va implica dislocarea de brigăzi proaspete pentru a forța trecerea prin câmpurile minate, spre linia principală defensivă a Rusiei, și apoi străpungerea ei. Se pare că acest lucru nu s-a întâmplat încă.
Securitatea operațională strictă a Ucrainei face să nu fie deloc clară care dintre cele trei axe va fi aleasă de generalul Zalujnîi pentru atacul principal, atunci când va veni momentul. Așa cum s-a întâmplat și anul trecut când accentul s-a schimbat brusc de la Herson la Harkov, decizia va fi oportunistă și plină de risc și costuri.
Avansul către sud, de la Zaporojie prin Tokmak până la Melitopol și Marea Azovului, pe o distanță de 200 km, i-ar oferi Ucrainei cea mai mare recompensă strategică. Acesta ar diviza forțele ruse, ar tăia legătura lor terestră cu Crimeea și ar pune o mare parte din peninsulă la îndemâna proiectilelor de artilerie și a rachetelor. Cu toate acestea, ar implica nu doar penetrarea primelor linii rusești puternic fortificate, ci și înaintarea prin zona cea mai dens apărată de pe întregul front.
După cum au descoperit ucrainenii la începutul lunii iunie, formațiunile mari de blindate, care nu se pot ascunde de flotele de drone rusești de patrulare, devin extrem de vulnerabile la atacurile aeriene atunci când sunt împiedicate de câmpuri de mine și alte obstacole. Succesul limitat de care se bucură în prezent ucrainenii este în mare parte rezultatul acțiunilor efectuate de unități la nivel de pluton și companie, care se folosesc de aliniamentele de copaci și de așezările mici, ca adăpost.
O altă opțiune ar putea fi aceea de a profita de apărările mai slabe ale Rusiei din est, în jurul orașului distrus Bahmut, și apoi să se îndrepte spre Donbas. Aceasta ar fi o lovitură politică pentru ruși, care au investit atât de mult sânge și efort în regiune, dar mai puțin avantajoasă strategic pentru ucraineni decât cea de a ajunge la coastă. Cu toate acestea, concentrându-se acum pe Bahmut, Ucraina retrage o parte din forțele rusești din sud și, astfel, deschide posibile alte breșe.
Când lovitura va veni, multe vor depinde de modul în care rușii vor reuși să se retragă din pozițiile expuse într-un mod ordonat, retrăgându-se către linii mai defensive, sau dacă trupele lor, slăbite de luni de luptă fără odihnă, vor ceda din cauza epuizării, moralului scăzut, lipsei de lideri competenți și penuriei de muniție. Acest lucru va fi măsura eficacității uzurii ucrainene de la mijlocul lunii iunie și un test pentru comandamentul rus care nu s-a refăcut după fisurile expuse de manevrele lui Evgheni Prigojin.
Chiar și atunci, avertizează strategul militar Sir Lawrence Freedman, nu trebuie să ne așteptăm la o trecere bruscă la „furtuna și dramatismul” războiului cu mobilitate ridicată. El susține că în anii ’80, forțele armate occidentale, în special cele americane, s-au îndrăgostit atât de mult de potențialul de a interconecta echipamente avansate, încât înfrângerea rapidă a unui inamic prin mișcări rapide și îndrăznețe a devenit aproape procedura standard de operare. După ce a fost pusă în practică în primul războiul din Golf, obsesia pentru o versiune modernizată a blitzkrieg-ului a devenit chiar mai puternică. De aceea, există o frustrare răspândită că ucrainenii, în ciuda noilor echipamente NATO, nu au reușit să realizeze ceva similar.
Dar, așa cum sugerează Sir Lawrence, aceasta este o critică injustă. În războaiele lor, americanii au putut aduce o forță copleșitoare și supremație aeriană pe câmpul de luptă, iar niciuna dintre acestea nu a fost disponibilă ucrainenilor. Iar ucrainenii nici nu au avut la dispoziție decenii pentru a stăpâni războiul combinat al armelor. În același timp, Rusia a putut conta pe un număr imens de drone pentru a-și spori apărarea, cu un impact similar celui al mitralierei, în Primul Război Mondial.
Ucrainenii trebuie să obțină un anumit grad de succes înainte ca noroiul toamnei să îngreuneze și mai mult opțiunile ofensive. Au nevoie de succes pentru moralul propriilor soldați și civili; au nevoie de succes pentru a menține încrederea aliaților că în cele din urmă pot învinge; și au nevoie de succes pentru a-l convinge pe omul de la Kremlin că opțiunile sale vor deveni doar mai rele.
Dar cum ar trebui măsurat succesul ucrainean? După cum au argumentat recent, în The Economist, analiștii Michael Kofman și Franz-Stefan Gady, care au făcut vizite frecvente pe front, Ucraina ar trebui să fie ajutată să „lupte așa cum luptă cel mai bine”, iar nu încurajată să imite cele mai bune practici occidentale. Și asta, după cum concluzionează Sir Lawrence, înseamnă acceptarea logicii uzurii. >>
