L-am urmărit săptămâna aceasta pe ministrul ungar al afacerilor externe teoretizând, într-un interviu luat de Euronews, geopolitica așezării fundului în două luntri, în contextul crizei militare declanșate de Rusia la frontierele Ucrainei.
Ton ușor scolastic, trimiteri de Facebook la învățămintele istoriei, băgat piciorul până la gleznă în apele tulburi ale politicii și geografiei Europei Centrale. Deja bătrân în astfel de piruete, din perspectiva vechimii în post, dar încă prea tânăr pentru a da lecții generațiilor părinților și bunicilor, Peter Szijjarto pare mai degrabă că se pregătește de preluarea unui post de ambasador rus (fotoliile de pluș în consiliile de administrație ale companiilor rusești de petrol și gaze par rezervate pentru occidentali de calibrul Schroder și Fillon).
Cu câteva zile înainte, șeful său, premierul Viktor Orban, se gudurase pe lângă Vladimir Putin, direct la Kremlin. Misiunea de pace în care liderul maghiar anunțase că a pornit la Moscova masca în realitate un efort cinic de a spori șansele războiului, prin încurajarea lui Putin că ar avea ceva șanse de victorie dacă există trădătorii necesari. Nu neapărat pentru că și l-ar dori Ungaria, ci pentru că are nevoie de fluturarea lui Rusia.
Lipsa de coeziune a aliaților de pe cele două maluri ale Atlanticului este, până la urmă, glonțul de argint la care Putin râvnește în toată această dezlănțuire de testosteron revizionist. Liderul rus îi cunoaște prea bine potențialul, dar încă îi lipsește din arsenal, lucru care și explică, parțial cel puțin, întreaga scenografie cu aducerea lui Orban la Kremlin, și transformarea lui Szijjarto în profesor debutant de istorie și strategii de negociere. Un lucru care s-a făcut simțit și în semeția cu care Moscova a transmis că nu e interesată de un răspuns colectiv al UE, în chestiunea garanțiilor de securitate cerute, ci de păreri individuale, ca de la mici state europene la uriașa Rusie; pentru că, spunea Lavrov, acolo există nuanțe. Măcar Ungaria și Slovacia probează „intuiția” experimentatului diplomat.
De altfel, înaintea acestor două momente care, după părerea mea, vor rămâne de referință după deznodământul – oricare ar fi el – din criza ruso-ucraineană și vor continua să apese multă vreme, moral și politic, pe umerii vecinilor maghiari, ministrul Szijjarto făcuse deja deschiderea, prin anunțul sec că Budapesta nu poate să sprijine Kievul în contextul actual.
Dacă în primul deceniu și ceva, care a urmat prăbușirii comunismului în spațiul estic, Ungaria ne dădea lecții de integrare europeană și avânt occidental, azi turbinca Budapestei e doldora de lecții de dezintegrare a marelui proiect care a contribuit la pacea și stabilitatea post-belică și post-comunistă.
Sigur, o țară mică și ușor de izolat, precum Ungaria (oricât de strategică e poziționarea sa ca poartă de intrare directă în Occident) nu ar trebui să constituie o amenințare vitală pentru coeziuna aliaților, cel puțin nu în momentele-cheie, în care se poate interveni, abrupt, tot cu măsuri „cheie”. Mai ales că, pe plan intern, mica Ungarie e până la urmă ea însăși scindată. Este adevărat că partida Orban domină jocul, dar un număr mare de maghiari l-ar trimite oricând într-un exil rusesc, de care un alt Viktor, ucraineanul Ianukovici, a avut parte acum aproape opt ani. Însă tot la fel de adevărat este faptul că Ungaria de azi are un efect coroziv care produce costuri de neignorat, chiar dacă îi este aproape peste puteri să demoleze de una singură proiectul comunitar și construcția unui „mare zid” european în calea ambițiilor rusești.
Acest context, al jocului periculos de dublu făcut de către autoritățile de la Budapesta, care se adaugă celui mai larg, al ambalării tancurilor rusești la granițele Ucrainei, conferă o semnificație încă și mai profundă momentului fără precedent pe care îl traversează România în aceste zile: intrarea primelor convoaie de tehnică militară americană; pregătirea trupelor franceze pentru a-și face apariția; injecția de trupe britanice în Europa de Est și posibila permanentizare a prezenței NATO pe teritoriul românesc, potrivit anunțului făcut deja de secretarul general Jens Stoltenberg, cu ocazia vizitei de vineri, la baza Mihail Kogălniceanu, cu președintele Iohannis. Iar semnificația se adâncește încă și mai mult dacă luăm în calul natura destul de duală a celuilalt vecin membru NATO, Bulgaria, ale cărei ezitări în fața grimaselor nervoase ale Moscovei sunt de tradiție. Și care, în circumstanțele de față, au cunoscut un nou vârf, atunci când ministrul Apărării de la Sofia a invocat, recent, principiul suveranității în privința desfășurării de trupe NATO în Bulgaria. Îmbrăcată cu hainele bune de duminică, pentru a mai atenua aspectul hâd al mesajului, poziția sună cam așa: „Vom avea soldaţi bulgari care vor executa această sarcină pe teritoriul bulgar cu comandă bulgară”.
Pe scurt, ceea ce vedem și auzim zilele astea la televizor nu reprezintă o simplă defilare de mesaje, trupe și tehnică militară occidentală în România, menită să întărească PR-ul NATO-SUA în ochii și urechile aliaților români, ci o reală manevră de consolidare a defensivei teritoriului național.
Există cel puțin patru motive întemeiate pentru ca lucrurile să se deruleze astfel, ele fuseseră o prezență constantă pentru România, dar evoluțiile la zi din regiune au impus luarea unor măsuri concrete, pornind tocmai de la acest careu binecunoscut:
- O vecinătate cu potențial de război (Ucraina).
- O vecinătate labilă (Ungaria și Bulgaria), pe relația cu Rusia și cu Occidentul.
- O vecinătate care combină cele două dimensiuni de mai sus (Marea Neagră).
- Și o vecinătate cu apucături de „ultras” (Federația Rusă).
Faptul că decizia SUA-NATO de a întări România s-a luat în parametrii la care asistăm azi este pur și simplu o reflectare a celor patru puncte de mai sus, prin prisma cristalizării „corpului delict” (poziții și demersuri oficiale, când vine vorba de Budapesta, Sofia, Moscova; imagini din satelit coroborate cu alte surse de culegere de informații, când vine vorba de frontiera ruso-ucraineană; potențialul de recidivă, când vine vorba strict de Rusia, după experiența anexării Crimeei și declanșării războiului de uzură din Donbas).
Scriam acum două săptămâni un text, intitulat Despre iminenta invazie rusă în Ucraina. Cum să-ți alegi tabăra, în care porneam raționamentul de la o întrebare simplă: Respectă această criză tradiția, respectiv faptul de a incuba în ea însăși și unele oportunități, nu doar potențialul dezastru? Și răspundeam cu un DA ușor mai elaborat, dar mult centrat pe șansele civilizației occidentale de a face în această criză ruso-ucraineană încă un pas înainte, într-un moment în care unii sunt tentați să-i cânte prohodul; și totodată, centrat pe ideea că „nu e un moment deloc ușor pentru America (și pentru Europa), dar pe de altă parte, cu o criză precum cea născută din ambiția lui Putin, SUA au ocazia să facă, dintr-un foc, reglajele mult așteptate la două mari probleme pe care le aveau deja de cel puțin zece ani: una în Europa de Est, cealaltă în Asia de Est”.
Ei bine, în textul de față, păstrând aceeași întrebare și dând același răspuns, l-aș completa pe acesta din urmă cu perspectiva națională: există o mare oportunitate, pentru România, în toată această criză, respectiv aceea de a recupera masiv, rapid și concentrat un decalaj de apărare a teritoriului pentru care diplomația română a făcut lobby intens în ultimii ani și pe diplomația occidentală, când vremurile au fost calme, l-au tratat cu o oarecare lentoare. Acum, însă, prin mutarea de trupe (operată de SUA) și eventuala instalare de grupuri de luptă NATO pe teritoriul nostru (în discuție), aliații ne-au dat un semnal puternic că sunt gata de recuperare, iar Moscova a înțeles că lucrurile stau astfel, fapt pe deplin confirmat de ieșirile de miercuri ale ambasadorului rus la București, Valeri Kuzmin.
Un vâslaș la dublă-luntre, precum Viktor Orban, de pildă, nu va înțelege niciodată ce s-a întâmplat, pentru că nimeni de la Kremlin nu e naiv să lase translatorul să îi traducă tâlcul evoluțiilor din limba rusă în maghiară; tâlcul din spatele motivațiilor poate chiar mai mari ale SUA decât ale Rusiei de a nu trata cu lejeritate actuala criză.
Și, ca o completare, după cum adăugam acum două săptămâni și reiau de data asta, „SUA nu au garantată victoria în toată această poveste (una care nicidecum nu se va termina mâine nici măcar dacă rușii se retrag azi de la granița ucraineană și își suspendă programata invazie), însă au în mână o mare ocazie. Și, probabil, decidenții de la Washington știu mai bine decât noi că fructificarea sau nefructificarea ei va avea un impact istoric nu doar pe plan extern, ci și pe plan intern”.
“ Iar semnificația se adâncește încă și mai mult dacă luăm în calul natura destul de duală a celuilalt vecin membru NATO, Bulgaria, ale cărei ezitări în fața grimaselor nervoase ale Moscovei sunt de tradiție. Și care, în circumstanțele de față, au cunoscut un nou vârf, atunci când ministrul Apărării de la Sofia a invocat, recent, principiul suveranității în privința desfășurării de trupe NATO în Bulgaria. ”
Și strategul nostru, dughinul nostru , Dîncu, a avut cam aceeași poziție cu Bulgaria.
“ Cu această ocazie, ministrul Apărării a făcut o declarație care a scandalizat, privind poziționarea de politică externă a României: „Trebuie sa revenim la valorile de acum 30 de ani, în momentul în care gândeam securitatea alături de Rusia, nu împotriva Rusiei”.”