Proaspăta incursiune blindată a armatei ucrainene în zona de frontieră a regiunii ruse Kursk, operațiune care a obligat Kremlinul să trimită întăriri și care a provocat pierderi umane în tabăra rusă, reamintește lumii faptul că Ucraina este în continuare capabilă de inițiativă în zone dintre cele mai sensibile.
Totodată, pune orbitor în lumină slăbiciunile crescânde ale regimului Putin de a proteja propriul teritoriu, slăbiciuni deja stânjenitor de bine reliefate de adâncimile tot mai uluitoare la care dronele Ucrainei au ajuns să lovească ținte relevante pe teritoriul agresorului (chiar și la 1.800 de kilometri față de graniță).
Ce vedem noi aici nu este nicidecum o Ucraină doborâtă de oboseală și deznădejde după doi ani și jumătate de război total cu un colos, ci un beligerant pe mai departe imposibil de convins să se așeze la masa negocierilor în lipsa unor condiții prealabile care să ofere premise pentru o pace justă.
Dar și mai interesant este faptul că, departe de a vesti oboseala și deznădejdea, anul 2024, practic al treilea an de conflict ruso-ucrainean, a introdus în schema logică a acestui război o variabilă neașteptată, spectaculoasă chiar și care, deși la început de drum, promite evoluții menite să complice semnificativ jocul agresiv al Moscovei mult dincolo de Europa – până în Africa și Orientul Mijlociu.
Autoritățile ruse fac eforturi stridente pentru a așterne ceața peste acest subiect, în schimb ucrainenii încep să renunțe la discreție, devenind tot mai darnici în comunicare, pe alocuri prin scurgeri de informații, pe alocuri prin luări de poziție oficiale.
Luate fie separat, fie împreună, abordările antagonice ale Moscovei și Kievului sugerează că povestea în plină desfășurare din Africa și Orientul Mijlociu atârnă în balanță după cum urmează: favorabil pentru ucraineni, defavorabil pentru ruși.
În esență, tabloul de moment arată astfel (atenție: e un tablou de moment, viitorul apropiat nefiind exclus să ducă la o sporire a în dimensiuni a tabloului, deopotrivă prin lărgire și adâncire):
- Forțe speciale ucrainene, active în Sudan, unde contribuie la uciderea și capturarea de mercenari ruși din grupul Wagner.
- Trupe ucrainene în Mali, unde recent au contribuit decisiv la o înfrângere umilitoare a armatei guvernamentale și a mercenarilor Wagner trimiși acolo de Moscova. Semn că intervenția Kievului a fost suficient de zdrobitoare este tocmai decizia de ultimă oră a autorităților din Mali de a rupe legăturile diplomatice cu Ucraina.
- Aerodrom sirian, controlat de ruși încă din 2015, lovit de forțele speciale ucrainene la doar o zi după ce Vladimir Putin se întâlnise cu omologul killer, Bashar al Assad.
Toate cele trei episoade s-au consumat doar în acest an; cu mențiunea elocventă că ultimele două au survenit, concentrat, doar în ultimele două săptămâni.
Atacată din toate unghiurile și cu o forță copleșitoare acasă, Ucraina este așadar capabilă să-și vâneze și să-și lovească decisiv agresorul, cu forțe suple, peste hotare – departe, foarte departe, de propriul teritoriu.
O țară capabilă nu doar să împingă forțele Rusiei departe de propria capitală, ci și să le atace la ele acasă concomitent cu faptul de a le urmări aproape peste tot pe Glob nu seamănă deloc cu țara fragilă și condamnată pe care o zugrăvea deunăzi epuratul ministru al Apărării, Serghei Șoigu, atunci când, scos de la naftalină, a vorbit de pacea tâlhărească oferită Kievului de Putin la 14 iunie și de fereastra de oportunitate care s-ar tot închide pentru ucraineni.
În schimb, seamănă mai degrabă cu o țară capabilă de un efort de durată și chiar mai intensiv. De pildă, de un efort precum lovirea rușilor chiar mai neverosimil de departe decât Africa și Orientul Mijlociu – în America Latină, în speță în Venezuela.
Stat care, după cum nota președintele Zelenski chiar de curând, “este un exemplu clar de amestec neruşinat al Rusiei în treburile interne ale altor ţări”.
