Într-o țară campioană cumva din tată-n fiu la violență domestică, într-o țară oribil de campioană pe plan continental la traficat și exploatat sexual fete și femei, e totuși greu de crezut că hărțuirea sexuală la școală, la facultate sau la locul de muncă e o doar o chestiune marginală.
Dacă există cumva impresia că în România nu este vorba atât de fenomen, cât de episoade izolate, asta se explică nu prin absența faptelor, ci prin numărul modest de denunțuri. Nu e criză de abuzuri, e criză de plângeri și dezvăluiri.
Căci toate situațiile – de la agresiune, la exploatare și până la hărțuire – dificultatea de căpătâi în abordarea cazuisticii rezidă în faptul că tot pe umerii fragili ai victimelor apasă și mare parte din greutatea tragerii la răspundere a făptașilor.
Însă teama, rușinea, condițiile de trai și neîncrederea (separat sau toate la un loc, căci sunt situații și situații) le fac pe cele mai multe dintre fetele și femeile abuzate de bărbați aflați în poziție de putere să evite reclamarea făptașilor care au comis ororile. Iar în acest context, făptașii și obiceiurile lor proliferează și se bucură de longevitate.
Este evident faptul că, în ciuda pașilor înainte făcuți în ultimii ani în materie de legislație, încă există carențe în sfera politicilor proactive, a acelor politici care să încurajeze victima să dezvăluie celor din jur și instituțiilor abilitate prin ce a trecut – așadar să-și spună povestea în spațiul public și în cel penal.
Iar a încuraja victima să iasă din pușcăria înacțiunii și anonimatului presupune acțiuni concertate pe multiple planuri: de la protecție (fizică și profesională, după caz), la suport moral și până la asistență psihologică. Iar toate astea, în regim personalizat, oferite pe termen lung și adaptate specificului și nevoilor fiecărei victime în parte.
Acuzațiile aduse în ultimele zile sociologilor Alfred Bulai și Marius Pieleanu au stârnit emoție, frustrare și groază deopotrivă prin ceea ce au povestit victimele că li s-a întâmplat, ca și prin aceea că presupusele fapte trădează o formă continuată, întinzându-se pe mulți, foarte mulți ani. Totodată, cei doi acuzați sunt persoane publice bine înfipte în mediul academic, chiar politic, dar și audio-vizual.
Desigur, în cazurile Bulai și Pieleanu lucrurile sunt abia la început, iar acuzaţiile trebuie să urmeze și cursul firesc al unor anchete obiective, după rigorile legii.
Situația celor doi trebuie lămurită de cei în drept, de organele specializate ale statului, dar este deja semnificativ faptul că și Bulai, și Pieleanu și-au anunțat, la scurt timp după izbucnirea scandalului, retragerea din activitatea derulată la SNSPA.
Sigur că o altă problemă, nu mai puțin spinoasă și stânjenitoare, ține de ceea ce, invariabil, se știa, vehicula, zvonea în mediul social și organizațional în care prădătorul își desfășura activitatea socio-profesională. Genul ăsta de “crai” lasă, inevitabil, urme colaterale. Acestor “crai” măcinați de pofte și frustrări le este imposibil să guste într-o discreție absolută din plăcerile insalubre ale vieții lor de cavernă.
Fracția de responsabilitatea ce le revine terților din proximitate – colegi, amici, prieteni, poate chiar și rude – nu este de ignorat căci indiferența și tăcerea lor fac și amplifică rău după rău. Pe de o parte, îl ajută pe prădător să câștige timp, să acopere urme, să facă noi victime. Iar pe de alta, pe fondul acestei abdicări morale a terților din proximitate, victimele vechi și victimele noi devin încă o dată victime.
Scandalul public care implică în această fază numele Bulai și Pieleanu este relevant, dar ar putea fi și instructiv.
Dată fiind notorietatea celor acuzați, afacerea aceasta poate contribui la diminuarea deficitului de conștientizare, în societate, a existenței unei probleme extrem de grave ca hărțuirea și abuzarea fetelor și femeilor de către bărbați aflați într-o poziție de putere față de ele. La fel de bine, prin ecourile produse, poate stimula mediul politic și instituțional la o implicare accelerată în vederea reducerii handicapului existent în materie de politici proactive în beneficiul victimelor, politici de elaborarea și implementarea cărora statul este răspunzător în cel mai înalt grad.
Printre semnele care indică nivelul de emancipare și dezvoltare al unei țări se numără și modul în care este tratată victima. Pe linia asta, în cei 35 de ani de la căderea comunismului, România a făcut ceva pași înainte, asta e evident. Dar dacă ne raportăm la modul în care sunt tratate azi hărțuirea sexuală și forme chiar mai oribile de abuz asupra femeilor, e evident că a rămas drum lung, chiar foarte lung de parcurs.
Oglinda în care ne privim oferă o imagine urâtă, dar soluția nu e să spargi oglinda, că nu ea este de vină.
