A da vina pe America pentru succesul lui Donald Trump nu face decât să amplifice ceea ce s-a întâmplat, notează The Economist.
<< Dacă crezi că Donald Trump este prea vulgar, crud sau incompetent pentru a fi președinte, dacă ești dezamăgit sau chiar uimit că, după ce a încercat și a eșuat să submineze voința poporului la ultimele alegeri, a revenit și a câștigat cinstit, atunci ar trebui să îți pui această întrebare: de ce Partidul Democrat li se pare mai rău atât de multor americani?
Această victorie este o realizare remarcabilă pentru Trump care, după eșecul din 2020 și atacul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021, fusese considerat învins chiar și de lideri din propriul său partid. La acel moment, Mitch McConnell, liderul republican din Senat, care în privat îl considera pe Trump „netrebnic” și „prost”, a numit insurecția „o dovadă suplimentară a incapacității totale a lui Donald Trump de a ocupa funcția de președinte”, potrivit unei biografii scrise de jurnalistul Michael Tackett, declarație pe care McConnell nu a contestat-o.
Ceea ce ar putea părea o slăbiciune psihologică – o incapacitate de a accepta criticile sau de a-și recunoaște greșelile și cu atât mai puțin înfrângerile – a fost pentru Trump o sursă puternică de forță politică, una care îi intensifică legătura cu alegătorii pe care i-a transformat în baza Partidului Republican. Așa cum s-a întâmplat în 2016, Trump și-a folosit în acest an controlul asupra acestui bloc de alegători pentru a-și croi drum prin aglomeratele primare republicane, bazându-se apoi pe „polarizarea negativă” – sau frica de „ceilalți” – pentru a uni partidul. „Vă vine să credeți că m-a susținut?”, a spus Trump la un miting în Carolina de Nord, pe 3 noiembrie, bucurându-se de faptul că McConnell, în cele din urmă, i s-a aliniat. Trump nu a simțit nicio obligație de a-i întoarce favoarea. „Sper că scăpăm de Mitch McConnell cât de curând”, a adăugat el.
Trump a demonstrat curaj, nu doar în fața atentatelor asupra vieții sale, ci și prin susținerea unor opinii despre comerț, beneficii sociale și alte subiecte, care acum câțiva ani ar fi fost considerate erezii în propriul său partid. Cu o înțelegere sofisticată a noilor și vechilor forme de media și un instinct pentru nevoile și temerile de bază ale multor americani, el a revoluționat modul în care se desfășoară politica americană și a schimbat terenul de politici pe care aceasta se desfășoară. În ceea ce privește perturbarea status quo-ului anterior, el a avut un impact mai mare chiar decât Ronald Reagan.
Spre deosebire de Reagan – sau de ceilalți președinți care au obținut două mandate de atunci încoace, Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama – Trump nu a fost niciodată foarte popular, deși a reușit, în această a treia candidatură, ca nominalizat republican, să câștige în sfârșit votul popular. Spre deosebire de acești predecesori, în calculele sale electorale Trump s-a bazat pe divizare, iar nu pe reunire. În primul său mandat, ratingul său mediu de aprobare de 41% a fost cel mai scăzut măsurat vreodată de Gallup Poll, sondaj care a început să înregistreze acest indicator în timpul mandatului lui Harry Truman. Democrații au motive întemeiate să creadă că Trump le provoacă multor alegători republsie atunci când îi numește pe adversari „paraziți” sau „dușmanul din interior”, ori când spune că imigranții ilegali „otrăvesc sângele țării noastre”.
Totuși, după această victorie, orice dispreț pe care democrații îl au pentru Trump ar trebui să fie doar un prilej de smerenie și introspecție. La fel ca în 2016, sprijinul larg pentru Trump le va prezenta adversarilor săi un test Rorschach în care își pot proiecta imaginea preferată despre America – și aceasta va fi neplăcută. Pentru unii, supremația albă și misoginismul vor explica succesul lui Trump, în timp ce alții ar putea să-l atribuie reducerilor de taxe și lăcomiei. Unii vor concluziona că americanii săraci, de culoare sau femeile au fost vrăjiți să voteze împotriva propriului interes. În loc să se retragă într-o teorie grandioasă, ar fi mai bine să reflecteze la modul în care, într-o țară divizată, președintele Joe Biden ar fi putut înclina balanța cu câteva puncte în defavoarea lui Trump, nu în favoarea lui. Kamala Harris nu a fost o simplă spectatoare, dar principala responsabilitate îi revine președintelui pe care l-a servit.
Biden nu a ascultat propriile avertismente despre Trump. A încercat să submineze sprijinul lui Trump printre muncitorii din clasa de mijloc prin investiții uriașe în manufactură și infrastructură, care au oferit câte ceva pentru toată lumea. Dar, spre deosebire de Clinton sau Obama, a evitat să facă alegeri care ar fi respectat preocupările majorității americanilor, dar ar fi dezamăgit democrații de stânga. O strategie politică de adunare necesită totuși și o anumită divizare.
Cel mai grav, Biden a ascuțit din nou cea mai eficientă pârghie politică a lui Trump, eliminând obstacolele pe care acesta le crease împotriva imigrației ilegale, fără a oferi o alternativă. Până în primăvara aceasta, când a reintrodus unele dintre restricțiile lui Trump, peste 4 milioane de migranți trecuseră granița sudică, comparativ cu mai puțin de 1 milion sub Trump. A fost o lovitură dură pentru democrați, ca partid, și încă și mai dăunătoare pentru oamenii pe care vor să-i ajute și pentru cauza în care cred: sub conducerea lui Biden, procentul americanilor care afirmă că doresc o scădere a imigrației legale a crescut de la minoritate la majoritate, la fel și numărul celor care susțin deportările în masă.
Cum să aperi democrația
Chiar și acolo unde Biden a obținut realizări care subminau argumentele lui Trump, s-a lăsat constrâns de activiștii cei mai vocali din propriul său partid. Producția de petrol a atins niveluri record, dar Biden nu s-a lăudat cu asta. De asemenea, nu a mai reușit să țină pasul cu cerințele de comunicare prezidențială pe care Trump le înțelege atât de bine. Nu a promovat constant și energic succesul său în menținerea creșterii economice și a salariilor. Ratingul său de aprobare a scăzut până la 36%, tocmai când alți democrați îl forțau să accepte evidența: nu trebuia să candideze din nou. În scurtul timp avut la dispoziție, Harris a dus o campanie bună. Dar orice politician ar fi întâmpinat dificultăți sub asemenea poveri. Nu a reușit să se distanțeze suficient de Biden sau de videoclipul folosit în reclamele lui Trump, care arătau, cu efect devastator, declarații recente ale acesteia ce îi alienau pe majoritatea americanilor.
„Am învățat din nou că democrația este prețioasă”, declara cu mândrie Biden în discursul său inaugural, în urmă cu aproape patru ani. „Democrația este fragilă. Și în acest moment, dragi prieteni, democrația a prevalat”. Acum, ea a prevalat din nou. Vor înțelege democrații mesajul de data asta? >>
