- O analiză The Economist
Când Rusia a trimis aproape douăzeci de drone în spațiul aerian al Poloniei, în noaptea de 9-10 septembrie, alianța NATO s-a dovedit foarte eficientă în a doborî lucruri periculoase. Forțe din Germania, Italia, Țările de Jos și Polonia au desfășurat în comun avioane de vânătoare, elicoptere, baterii de rachete și un avion avansat de supraveghere. Mai multe aparate fără pilot, lente și greoaie, au fost distruse, fără a fi înregistrate victime la sol. A fost una dintre cele mai mari incursiuni în teritoriul NATO din istoria alianței, iar europenii pot răsufla ușurați că sistemele lor de apărare au funcționat. Totuși, în primul și în primul rând ar trebui să îi îngrijoreze mai mult faptul că Rusia a îndrăznit să îi testeze.
Țările occidentale se străduiesc să-și descurajeze adversarii, iar provocările se înmulțesc. Neclintit de indignarea vocală a multor lideri europeni, președintele Donald Trump a speculat că dronele Rusiei s-ar fi putut rătăci din greșeală în Polonia. Câteva zile mai târziu, o dronă rusească a intrat în spațiul aerian al României și a fost urmărită de avioane de vânătoare românești până când a trecut în Ucraina. La celălalt capăt al lumii, China și-a întărit în ultimele săptămâni controlul asupra unui recif puternic disputat din Marea Chinei de Sud. Oficialii de la Beijing au anunțat luna aceasta crearea unei rezervații marine naționale la Scarborough Shoal, o insulă nelocuită, dar de o importanță strategică atât de mare încât, în 2016, președintele Barack Obama i-a spus omologului său, Xi Jinping, că o tentativă chineză de a o ocupa ar risca o reacție militară americană. Pe 16 septembrie, nave de patrulare chineze au înconjurat reciful, folosind tunuri cu apă și rănind un marinar din garda de coastă a Filipinelor, această din urmă țară fiind un aliat american prin tratat.
Pentru a înțelege provocările cu care se confruntă Occidentul, e de luat în considerare cum ar fi întâmpinat comandanții din timpul Războiul Rece o incursiune similară din partea Uniunii Sovietice, sugerează Chris Kremidas-Courtney, expert la European Policy Centre. Cu mult timp în urmă, acesta a servit într-o unitate a Armatei SUA ce supraveghea cerul Germaniei împotriva intrușilor sovietici. Dacă 19 avioane sovietice ar fi pătruns în spațiul aerian al NATO, ar fi întâlnit „o reacție uriașă”, cu intrușii doborâți și demonstrații masive de forță din partea Occidentului. Astăzi, pariul Rusiei este că Occidentul are „o sabie ascuțită, dar o mână nesigură”, spune expertul. Apărarea recentă a Poloniei de către NATO a avut succes, dar a fost nesustenabil de costisitoare, cu rachete de un milion de dolari folosite pentru a distruge drone ce costau 20.000 de dolari. Pentru a-l descuraja pe Vladimir Putin, Europa ar putea fi nevoită să-și asume riscuri, de pildă prin confiscarea navelor rusești care fac contrabandă cu petrol sau prin angajamente mai îndrăznețe de sprijin pentru Ucraina. Altfel spus, curajul politic va fi la fel de necesar ca rachetele sofisticate (cu toate că armele anti-dronă mai ieftine ar ajuta și ele).
Din păcate, unitatea politică a NATO a fost subminată de intimidările lui Trump la adresa aliaților și de punerea în mod deschis sub semnul întrebării a angajamentului Americii față de apărarea colectivă. Între timp, capacitatea Occidentului de a conveni asupra unui răspuns ferm este știrbită de talentul Rusiei de a organiza atacuri ambigue, posibil de negat. Acestea pot implica drone, atacuri cibernetice sau operațiuni din „zona gri”, variind de la acte de sabotaj la asasinate și până la tăierea, aparent malițioasă, a cablurilor submarine de internet. În timpul Războiului Rece, „aveam o tablă de șah pe care jucam și știam unde sunt piesele. Acum nu există tablă și nu există reguli”, spune Kremidas-Courtney.
America și aliații săi au petrecut decenii perfecționându-și capacitatea de a-i descuraja pe sovietici. Liderii politici și militari erau ghidați de principiul că este mai ușor să previi un act de agresiune decât să-i inversezi consecințele ulterior. „Descurajarea prin pedeapsă” presupunea amenințări credibile de a impune costuri insuportabile celui care provoacă. În vremea Războiului Rece, aceasta includea distrugerea nucleară reciproc asigurată.
„Descurajarea prin negare” urmărea să zădărnicească agresorii prin forță fizică. Puterea de foc americană făcea de neconceput un atac asupra Statelor Unite continentale. Între timp, aliații erau acoperiți de „descurajarea extinsă”. Aceasta putea presupune găzduirea de arme nucleare americane sau plasarea sub umbrela nucleară a Americii. Unii lideri erau au fost de convins. Explicând nevoia Franței de a avea propria descurajare nucleară, președintele Charles de Gaulle a întrebat dacă America ar da „New York-ul pentru Paris”: adică ar declanșa un război nuclear pentru a răzbuna loviturile sovietice asupra Franței. Alți lideri au sperat că forțele americane de pe teritoriul lor vor fi pe post de declanșatori umani. În cazul în care un atac inamic ar vărsa sânge de americani, sperau ei, superputerea ar interveni rapid în ajutor.
În timpul Războiului Rece, America și Uniunea Sovietică au depus eforturi remarcabile pentru a controla riscurile, spune Oriana Skylar Mastro de la Universitatea Stanford. Ea a găsit în arhive detalii despre contacte secrete între cele două puteri, menite să evite ca raidurile aeriene americane să ucidă consilieri sovietici în Vietnam. Astăzi, competiția bipolară a fost înlocuită de ceva mult mai dezordonat și mai greu de gestionat, afirmă dna Skylar Mastro, specialistă în China. Dovezile abundă în ceea ce privește eforturile Chinei de a submina securitatea națională a Americii în spațiu sau prin atacuri cibernetice. Însă o astfel de agresiune este adesea greu de descurajat, pentru că este „negabilă și reversibilă”, spune ea.
America First riscă să devină America singură
Între timp, aliații se îndoiesc de fiabilitatea Americii. Aceasta precede epoca Trump. Este instructiv să fie revizitată lucrarea „The Unquiet Frontier: Rising Rivals, Vulnerable Allies, and the Crisis of American Power” de Jakub Grygiel și A. Wess Mitchell. Publicată în 2017, ea consemnează faptul că Obama avea o viziune sceptică asupra angajamentelor globale. Președintele democrat a refuzat să intervină atunci când Rusia a invadat Ucraina și a anexat Crimeea în 2014, prezentând acea situație ca pe o confruntare regională care nu implica interesele vitale ale Americii. Încă din anii Obama, parteneri de lungă durată, de la Polonia la statele din Golf și Japonia, au început să se reînarmeze, pe măsură ce încrederea lor în America scădea.
În apărarea lui Obama, deși a fost un realist nesentimental cât a fost în funcție, el vedea alianțele ca pe o sursă a puterii americane. Filosofia America First a lui Trump este o credință mult mai nihilistă. Teritoriul american este încă impresionant de puternic. Dar adversarii văd o șansă de a diviza Occidentul. Ei nu vor fi ușor de descurajat.
Asediu psihologic extraordinar al lui Putin asupra lui Trump. Legătura cu România
