„Bancherii din băncile centrale europene au fost izolați de influența politică pentru a-și urmări mandatul foarte restrâns de stabilitate a prețurilor. Politica monetară ecologică ar putea părea atractivă la prima vedere, dar reprezintă o abatere care este incompatibilă cu independența lor”, scrie Daniel Gros, pentru Project Syndicate.
<< Bancherii centrali și supraveghetorii financiari din întreaga lume se concentrează din ce în ce mai mult pe o problemă care este, în mod normal, în afara competenței lor: schimbările climatice. Atât Fondul Monetar Internațional, cât și Bank for International Settlements (banca centrală pentru băncile centrale) au publicat recent rapoarte privind riscul climatic. Iar Banca Centrală Europeană se pare că se pregătește să vizeze așa-numitul „green spread” sau diferența dintre condițiile de finanțare pentru activitățile cu emisii reduse de carbon și cele cu emisii ridicate de carbon.
Există, în esență, două motive pentru mobilizarea bancherilor centrali pentru a se concentra asupra schimbărilor climatice: riscurile pentru stabilitatea financiară și eșecurile pieței. Dar logica economică și politică din spatele lor este slabă, mai ales în Europa.
Deși schimbările climatice prezintă un risc imens pentru toată lumea, acestea se dezvoltă încet, de-a lungul deceniilor, pe măsură ce gazele cu efect de seră (GES) se acumulează în atmosferă. Măsurile guvernamentale de atenuare sunt, de asemenea, susceptibile să facă multe modele de afaceri „maro”, cu un nivel ridicat de carbon, să fie neeconomice pe termen lung
Mai mult, toți actorii de pe piață, inclusiv bancherii care acordă credite întreprinderilor pe bază de combustibili fosili și investitorii care le cumpără obligațiunile, cunosc aceste riscuri. Bancherii centrali și supraveghetorii nu ar trebui să se preocupe de riscul de credit al unei corporații sau al unui sector individual, ci mai degrabă de amenințările la adresa stabilității sistemului financiar, în ansamblu.
Schimbările bruște la scară temporală ale decarbonizării ar putea reprezenta un astfel de risc sistemic. Într-un raport influent din 2016, Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS) a susținut că o recunoaștere tardivă a costurilor încălzirii globale ar putea duce la impunerea bruscă a unor măsuri drastice de reducere a emisiilor, care să ducă la instabilitate financiară. Însă acest risc pare în prezent îndepărtat, în special în Uniunea Europeană, unde guvernele au aprobat recent un obiectiv climatic și mai ambițios, care implică o reducere a emisiilor nete de GES de cel puțin 55%, până în 2030.
Al doilea argument pentru ecologizarea băncilor centrale este acela că politica monetară trebuie să soluționeze eșecurile pieței, prin care cineva care contribuie la schimbările climatice prin emiterea de GES nu plătește pentru daunele rezultate asupra mediului. Isabel Schnabel, membru al Comitetului executiv al BCE, a susținut că „în prezența eșecurilor pieței, neutralitatea pieței ar putea să nu fie etalonul adecvat pentru o bancă centrală, atunci când piața în sine nu obține rezultate eficiente”
Dar ideea că BCE ar trebui să-și „înverzească” politica monetară este greșită din mai multe puncte de vedere. Pentru început, eșecul pieței a fost deja abordat prin politica UE de a menține emisiile de GES în conformitate cu obiectivele sale. De exemplu, sistemul de comercializare a cotelor de emisii (ETS) al blocului limitează cantitatea totală de emisii din industrie și din sectorul energetic de-a lungul unei perioade de timp, în conformitate cu obiectivele UE. Iar statele membre au înăsprit recent obiectivele globale ale blocului privind clima.
Organele alese democratic – guvernele naționale, prin intermediul Consiliului European și al Parlamentului European – au abordat astfel eșecul pieței. S-ar putea argumenta că obiectivele UE privind schimbările climatice și ETS, ca instrument cheie pentru realizarea acestora, sunt insuficiente. Dar nu este sarcinăa băncii centrale să gestioneze obiectivele și instrumentele climatice.
Mai mult, este puțin probabil ca acțiunea BCE să fie eficientă. O propunere este ca BCE să includă doar obligațiunile „întreprinderilor ecologice” în programul său de cumpărare a activelor. Astfel de achiziții selective de obligațiuni ar însemna astfel un fel de politică monetară sau industrială „verde”.
Datele din programul de cumpărare de obligațiuni ale BCE sugerează că achiziționarea selectivă a obligațiunilor companiilor verzi ar putea reuși să reducă marginal costul de capital al acestor firme, permițându-le să investească mai mult. Dar orice reducere a emisiilor ar fi compensată în altă parte, în cadrul plafonului impus de ETS. Emisiile mai mici realizate de unele firme care beneficiază de condiții de finanțare mai favorabile ar însemna pur și simplu că altele trebuie să facă mai puțin. Prețul certificatelor de emisii ar scădea până la punctul în care emisiile rămân egale cu obiectivul ETS.
În cele din urmă, o BCE verde ar deveni neapărat politică. Din nou, există un argument superficial pentru o politică monetară ecologică: articolul 127 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene spune că BCE ar trebui să sprijine și politicile economice generale ale UE, cu condiția ca aceasta să nu pună în pericol stabilitatea prețurilor. Susținătorii unei BCE ecologice susțin astfel că instituția este obligată să sprijine tranziția verde, care este în mod clar o politică a UE.
Dar acest argument ar putea fi aplicat multor altor domenii de politică. Coeziunea, de exemplu, este un alt obiectiv important al UE. Folosind logica ecologică, BCE ar trebui, probabil, să încurajeze coeziunea prin cumpărarea de obligațiuni ale țărilor sau regiunilor mai sărace și, eventual, ale obligațiunilor lor corporative.
Mai mult, dacă BCE ar dori să sprijine finanțarea ecologică, ar trebui să ia o poziție cu privire la multe aspecte contestate, inclusiv energia nucleară. Nu ar trebui să fie sarcina BCE să decidă dacă obligațiunile emise de o firmă de energie nucleară sunt verzi.
Eșecurile pieței pot fi găsite aproape peste tot. De ce ar trebui BCE să se adreseze unora și nu altora? Aceasta este o decizie pe care ar trebui să o ia numai guvernele alese democratic. Bancherii centrali au fost izolați de influența politică pentru a urmări mandatul foarte restrâns de stabilitate a prețurilor. Politica monetară ecologică ar putea părea atractivă la prima vedere, dar reprezintă o abatere care este incompatibilă cu independența lor. >>
