„Conform înțelepciunii convenționale, secolul XXI va fi caracterizat de trecerea globală de la hegemonia americană la rivalitatea sino-americană. Dar o ordine internațională bipolară nu este nici inevitabilă, nici dezirabilă și ar trebui să începem să ne imaginăm și să lucrăm la aranjamente alternative”, scrie Daron Acemoglu, pentru Project Syndicate.
„După ce a redus rolul global al Americii, refuzând în același timp influența din ce în ce mai mare a Chinei, președinția lui Donald Trump reprezintă ultima gâfâială a unei epoci unipolare. Dar, deși mulți presupun că lumea unipolară postbelică cedează locul unei ordini internaționale bipolare dominată de Statele Unite și China, acel rezultat nu este nici inevitabil, nici dezirabil. În schimb, există toate motivele pentru care să sperăm și să lucrăm la o lume în care Europa și economiile emergente joacă un rol mai hotărât.
Cu siguranță, ca autocrația cea mai de succes din lume, China a atins deja o influență geopolitică semnificativă în Asia și nu numai. În timpul celor mai recente două crize globale – prăbușirea financiară din 2008 și pandemia de astăzi – Partidul Comunist din China a ajustat rapid economia politică a țării, ca răspuns la circumstanțele în schimbare, consolidându-și astfel controlul asupra puterii. Întrucât țările care nu vor să pășească pe linia SUA se îndreaptă acum, în mod obișnuit, către China, pentru a se inspira și, adesea, pentru sprijin material, ce ar putea fi mai natural decât o Chină pe post de unul dintre cei doi poli ai puterii globale?
De fapt, o lume bipolară ar fi profund instabilă. Apariția sa ar spori riscul unui conflict violent (conform logicii Capcanei lui Tucidide), iar consolidarea sa ar face soluțiile la problemele globale dependente total de interesele naționale ale celor două puteri dominante. Trei dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea ar fi fie ignorate, fie înrăutățite.
Prima provocare ține de puterea concentrată a Big Tech. În timp ce tehnologia este adesea prezentată ca un front-cheie în conflictul SUA-China, există o congruență considerabilă între cele două țări. Ambele sunt angajate în urmărirea dominanței algoritmice asupra oamenilor, prin care platformele digitale și inteligența artificială (AI) sunt utilizate ca instrumente de către guvern și corporații pentru supravegherea și controlul cetățenilor.
Există diferențe, desigur. În timp ce guvernul SUA a adoptat propria viziune a Big Tech și a devenit supus industriei, giganții tehnologiei chineze rămân la mila guvernului și trebuie să-i respecte agenda. De exemplu, cercetări recente arată cum cererea guvernelor locale pentru tehnologii de supraveghere modelează cercetarea și dezvoltarea producătorilor chinezi de AI. În orice caz, niciuna dintre țări nu este susceptibilă să consolideze standardele de confidențialitate și alte tipuri de protecție pentru oamenii obișnuiți, cu atât mai puțin să redirecționeze traiectoria cercetării AI, astfel încât beneficiile sale să fie lipsite de ambiguitate și să fie împărtășite pe scară largă.
La fel, pledoaria pentru drepturile omului și democrație ar fi o prioritate redusă într-o lume bipolară. Odată cu reprimarea în creștere din China, SUA pot părea, prin comparație, să rămână un exemplu la acest capitol. Dar angajamentul de principiu al Americii față de democrație și drepturile omului este slab și, în general, nu este luat în serios în străinătate. La urma urmei, SUA au răsturnat guverne alese democratic, dar insuficient de prietenoase din America Latină, Asia și Africa. Iar când au susținut democrația în locuri precum Ucraina, au avut în general un motiv ulterior, cum ar fi dorința de a contracara sau de a slăbi Rusia.
Cea de-a treia mare problemă care ar putea primi puțină spre deloc atenție într-o lume bipolară chino-americană este cea a schimbărilor climatice. În ultimii ani, China a părut a fi un susținător mai mare al acordurilor internaționale care vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră decât SUA. Dar cele două superputeri nu sunt doar cei doi mari emițători din lume; sunt, de asemenea, supuse modelelor economice cu consum intensiv de energie. China va rămâne dependentă de creșterea producției, în timp ce consumatorii și industriile în creștere (cum ar fi cloud computing) vor susține o cerere mare de energie în SUA. Și ne putem aștepta ca interesul pe termen scurt al ambelor părți pentru supremația economică să depășească interesul tuturor celorlalți într-o tranziție verde rapidă.
Toate aceste probleme au șanse mai mari de a fi abordate într-o lume cu doi poli suplimentari, reprezentată de Uniunea Europeană și un consorțiu de economii emergente, poate în cadrul unei noi organizații – un „E10” – care să cuprindă Mexic, Brazilia, India, Indonezia, Malaezia, Turcia, Africa de Sud și altele. O astfel de lume, cvadripolară, ar fi mai puțin propice unui nou război rece și ar aduce voci mai diverse guvernanței globale.
La rândul său, UE s-a impus deja ca purtător de standarde pentru protecția confidențialității și reglementarea Big Tech și este bine poziționată pentru a riposta împotriva automatizării algoritmice. Chiar dacă firmele americane și chineze determină în mare măsură îngrijorarări cu privire la confidențialitate, manipularea consumatorilor și AI care înlocuiește forța de muncă, piața europeană este atât de mare și de importantă încât poate influența condițiile de joc la nivel global.
Dar un pol strategic care vorbește pentru economiile emergente poate fi și mai consecvent. Dacă AI continuă să deplaseze oamenii la locul de muncă, economiile emergente vor fi cei mai mari perdanți, deoarece avantajul lor comparativ este munca umană abundentă. Cu automatizarea deja reducând oferta de locuri de muncă care anterior fuseseră delocalizate către aceste economii, este esențial ca acestea să aibă o voce în dezbaterile globale care vor determina modul în care noile tehnologii sunt proiectate și implementate.
Europa și lumea emergentă, de asemenea, pot forma un corp puternic împotriva emisiilor de combustibili fosili. În timp ce UE a devenit lider mondial în decarbonizare, economiile emergente au un interes acut în acțiunea climatică, deoarece vor suferi în mod disproporționat din cauza încălzirii globale (în ciuda faptului că au contribuit cel mai puțin la problemă).
Cu siguranță, o lume cvadripolară nu ar fi un panaceu. Cu o gamă mai largă de voci și posibilitatea unor coaliții mai oportuniste, ar fi mult mai dificil de gestionat decât fusese lumea unipolară a trecutului recent. Cu Brazilia, Mexicul, India și Turcia, toate acum conduse de lideri autoritari care intenționează să reducă la tăcere opoziția, mass-media independentă și grupurile din societatea civilă, Europa s-ar afla inevitabil în contradicție cu acest bloc când vine vorba de drepturile omului și democrație.
Cu toate acestea, chiar și așa, o lume cvadripolară ar oferi mai multă speranță decât alternativa bipolară. Aducerea acestor țări la masa internațională le-ar putea face mai dispuse să creeze o aparență de opoziție acasă. Mai mult, economiile emergente pot coopera ca un front unit numai dacă își abandonează comportamentul cel mai autoritar, naționalist și distructiv. Instalarea unei lumi cvadripolare poate produce astfel dividende neașteptate.”
