Forțele politice care chiar vor să spargă buboiul pensiilor și a vârstei de pensionare din justiție întimpină evidente dificultăți în a atinge acest obiectiv, dar în același timp și au parte de cel mai bun moment pentru a-l urmări până la capăt, indiferent de obstacole.
De ce? Pentru că:
- S-a conturat azi, mai mult ca oricând în ultimii ani, argumentul sustenabilității finanțării acestor pensii.
- S-a conturat, totodată, argumentul accesului României la sume uriașe din fonduri europene, puse la dispoziția țării prin PNRR. E și acesta un fapt fără precedent și se impune de la sine a fi exploatat.
- S-a cristalizat în sfârșit o atmosferă propice și în societate. În contextul eforturilor dureroase pe care le au de făcut persoanele fizice și firmele pentru a se reuși reducerea deficitului bugetar aiuritor, subiectul privilegiillor monstruoase de care se bucură o mână de concetățeni – magistrații – se va impune din zi în zi mai profund și mai natural în atenția opinia publice. Desigur, nu ar fi deloc de prisos o strategie de comunicare publică articulată, elocventă și incisivă din partea guvernului, a partidelor și a șefului statului.
- Lărgirea bazei de sprijin pentru reforma pensiilor magistraților e esențială. Componența populară, ce ține de antrenarea în acest demers a opiniei publice e doar una dintre dimensiunile de avut în vedere. Cealaltă dimensiune implică un efort concertat și îndrăzneț de spargere a frontului anti-reformist. Altfel spus: cooptarea unor segmente de pe aliniamentul magistraților (cu siguranță, există acolo și voci raționale și principiale, iar ele, atâtea câte or fi, e obligatoriu să fie atrase de partea bună a istoriei), respectiv cooptarea unor elemente cu potențial de cooperare din mediul politic, cu precădere din PSD (indiferent de motivele pe care respectivii le au pentru a schimba tabăra – oportunism, frustrări, răzbunări sau, din contră, principii).
Prima condiție pentru a pierde o luptă este să nu te bați, iar imediat următoare este să te bați prost.
Guvernul, Președinția și societatea în ansamblul ei nu își permit nici să înceteze lupta, nici să o continue neprofesionist, căci dacă va persista această profundă nedreptate creată de pensiile magistraților, la ușa noastră ciocnește pericolul unor fracturi sociale încă și mai grave decât cele la care asistăm, cu consecințele aferente ale unor derive de vis urât.
Pe lângă toate astea, o altă motivație de prin ordin pentru a împinge doar înainte pe chestiunea pensiilor și pensionării magistraților este aceea a oportunității fără precedent care se poate naște din eventuala înfrângere a blocului anti-reformist din justiție.
Este ușor de presupus că și cazul blocului anti-reformist din justiție, ca în atâtea alte cazuri, șocul eșecului în conservarea propriilor privilegii poate antrena intemperii și fenomene extreme în interiorul blocului.
În clipa în care nu vor mai reuși să livreze, căpeteniile acestei adevărate junte care a acaparat justiția se vor trezi semnificativ slăbite – și ca legitimitate, și ca profesioniști ai subteranelor și jongleriilor cu complicități vinovate.
O astfel de zdruncinare va produce breșe, mici sau mari, iar breșele invită automat nu doar la astupare (perspectiva celor din interior), ci și la exploatare (perspectiva celor din afară).
La cât de larg și de adânc a fost capturată justiția românească de găști ale căror interese sunt paralele cu cele ale justițiabililor și ale statului de drept ca atare, șansele unei minime primeniri nu mai depind azi de ceva mai puțin decât un șoc puternic.
Acel șoc poate fi tocmai eventualul succes al reformei guvernamentale în ceea ce privește schimbarea modului de calcul al pensiilor și redefinirea vârstei de pensionare.
Dacă forțele politice ghidate (măcar pe acest dosar) de bun simț și simțul datoriei vor reuși să-și joace inteligent cărțile și totodată să facă front comun cu opinia publică, rezultatele au șanse de a fi chiar peste așteptări: în imediat, reașezarea cuantumului și vârstei de pensionare, iar în plus de asta și pe termen lung, destabilizarea juntei care a transformat justiția românească într-o uriașă țeapă financiară, morală și profesională dată milioanelor de români.
Momentul e grav, dar tocmai această gravitate a fost în măsură să creeze spațiile necesare pentru o nesperată oportunitate.
După cum scriam recent, pe fondul deciziei CCR (link la final), povestea pensiilor privilegiate ale magistraților nu este una de constituționalitate, nici una de chiuretare a independenței justiției, ci este pur și simplu povestea unui proiect de societate (și, aș adăuga acum, povestea unui proiect de țară).
- PS: Acum o lună, un raport al Departamentului de Stat al SUA privind climatul investițional din România atrăgea atenția asupra corupției generalizate din țara noastră. Documentul nu rata nimic din ceea ce este esențial: combaterea corupției cunoaște un recul; condamnările pentru corupție sunt dificil de obținut; justiția se face mai mult pe hârtie.
- Desigur, pentru toate astea vina le revine politicienilor și funcționarilor publici. Dar ei reprezintă doar o parte a poveștii, cealaltă parte revenindu-le magistraților – de la procurori la judecători. Căci, o indică documentul american, anchetele primilor sunt și insuficient de multe, și insuficient de îndrăznețe, si insuficient de reușite. Iar per ansamblu, rezultatele celuilalt segment – judecătorii – sunt pur și simplu lamentabile. În schimb, salariile tuturor acestora sunt grase, la pensie pot ieși când abia le mijește primul fir de păr alb, iar pensia, întinsă pe decenii, poate fi mai mare decât salariul deja baban.
- “Dai un ban, dar știi că face” – așa sună o vorbă românească. Aplicată azi, la magistrații din România, această vorbă sună ușor modificat: “Dai un ban, dar știi sigur că nu face”. Și atunci, de ce să-l mai dai fără a cere ceea ce ar trebui să-ți revină de drept ?
