Bătrân și muced imperialist, Donald Trump este derutat de străini, notează The Economist.
<< Imperialismul de tip „canonieră” îl încântă atât de mult pe președintele Donald Trump, încât ar trebui să înceapă să poarte mustăți în formă de cotlet de oaie, redingotă și sabie. Mai ales în al doilea său mandat, Trump a surprins în repetate rânduri lumea aplicând metode din secolul al XIX-lea la probleme moderne de securitate, asemenea unui William McKinley din zilele noastre.
Din păcate pentru Trump, lumea continuă și ea să-l surprindă. De nenumărate ori, amenințările și demonstrațiile de forță nu au funcționat chiar așa cum se așteptase, lăsându-i pe oficialii săi incapabili să-și ascundă nedumerirea. Pe 19 februarie, cu câteva zile înainte ca America și Israelul să lovească Iranul, Fox News l-a intervievat pe Steve Witkoff, omul bun la toate al diplomației lui Trump. Witkoff, de felul lui vorbăreț, a spus că șeful său era „uimit” de faptul că liderii Iranului nu „capitulaseră”. De ce, se întreba el cu voce tare, Iranul nu a negociat renunțarea la ambițiile sale nucleare, având în vedere forța militară americană acumulată în largul coastelor sale?
După izbucnirea războiului și după ce Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz pentru majoritatea transporturilor maritime, la Washington au apărut numeroase afirmații că și această sfidare l-ar fi luat prin surprindere pe Trump. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a negat iritat că administrația ar fi fost luată pe nepregătite. El a insistat că Pentagonul avea planuri pentru redeschiderea acestei rute vitale. Totuși, câteva zile mai târziu, Trump le-a cerut Chinei și aliaților europeni să-l ajute să redeschidă strâmtoarea.
Iranul nu este singurul exemplu de exces de încredere, tipic lui Trump. În ianuarie, forțele speciale americane l-au capturat pe dictatorul Venezuelei, Nicolás Maduro, și l-au dus la New York pentru a fi judecat. După acel raid, Trump a putut să aleagă un nou lider venezuelean docil, pe vicepreședinta lui Maduro, Delcy Rodríguez. Trump numește „perfect” acest rezultat și vrea să îl aleagă în același mod și pe noul lider al Iranului. Dar realitatea este că, inițial, Trump își supraestimase influența în Venezuela. Cu câteva săptămâni mai devreme, șefa de cabinet a președintelui, Susie Wiles, explicase logica unei campanii de lovituri aeriene americane împotriva ambarcațiunilor acuzate că transportă droguri din Venezuela. Trump „vrea să continue să arunce în aer bărci până când Maduro cedează”, i-a spus ea unui reporter. Aceasta a fost o evaluare bizară și greșită. Un personaj lipsit de scrupule, lui Maduro nu avea cum să-i pese că presupuși traficanți de droguri sunt vaporizați de rachete americane. De aici și necesitatea capturării sale spectaculoase.
Trump este prea sigur că îi poate intimida pe liderii străini amenințând că le va bombarda țările. Și este excesiv de încrezător că conflictele pot fi încheiate rapid, dacă părțile aflate în război ar înțelege că pacea ar aduce un boom economic. În cuvintele vicepreședintelui său, J.D. Vance, Trump nu înțelege de ce rușii și ucrainenii continuă să se omoare între ei și nu „se apucă să facă niște comerț unii cu alții”.
Trump s-a străduit de mult timp să înțeleagă oameni care cred în altceva decât în faptul de a face bani, ajungând chiar să-i numească pe soldații americani „fraieri” pentru că au murit în războaie străine. În al doilea său mandat, această obtuzitate s-a combinat cu o nostalgie pentru imperialism. Un discurs pe care Trump l-a rostit la începutul acestui an este de ținut minte în special pentru cererile directe ca Danemarca să-i vândă Groenlanda, posesiunea sa arctică. Mai puțini au remarcat însă omagiul adus colonialismului, ca instituție. Nu este „nimic în neregulă” cu dobândirea de teritorii, a afirmat Trump, părând aproape nostalgic după imperiile europene care „aveau bogății uriașe, teritorii vaste, peste tot în lume” înainte de a intra „în declin”.
Acesta nu a fost un simplu lapsus. După capturarea lui Nicolás Maduro, Trump s-a lăudat că și-a depășit predecesorii din secolul al XIX-lea în demonstrarea „dominației americane” asupra emisferei vestice. În februarie, secretarul de stat al lui Trump, Marco Rubio, i-a elogiat pe misionarii și soldații care au plecat din Europa pentru a construi imperii globale, printre ei și propriii săi strămoși italieni și spanioli. Rubio a deplâns faptul că declinul și prăbușirea acelor „mari imperii occidentale” au fost accelerate de „revoluții comuniste fără Dumnezeu și de revolte anticoloniale care aveau să transforme lumea și să acopere întinse porțiuni ale hărții cu secera și ciocanul roșii”. Revenind la prezent, Rubio a criticat fostele puteri imperiale ale Europei pentru că au primit prea mulți imigranți și pentru că sunt „încătușate de vinovăție și rușine” față de trecut.
Aceasta este o interpretare a istoriei extrem de selectivă. Imperiile britanic, francez și altele nu au dispărut pentru că Europa ar fi devenit „woke”. Europa postbelică era ruinată economic, iar menținerea controlului asupra coloniilor devenise o afacere tot mai costisitoare și sângeroasă. Iar marxismul nu a fost singurul adversar al imperialiștilor. Multe colonii au fost eliberate de naționalismul popular, aceeași forță politică pe care Trump îndeamnă toate țările să o adopte. Mai mult, naționalismul a fost adesea alimentat de intervenții coloniale agresive, de tipul celor pe care Trump le apreciază astăzi. Întrebați-i doar pe britanici, care în 1942 l-au obligat pe tânărul rege al Egiptului să numească un nou guvern, înconjurându-i palatul cu tancuri. Astfel de umilințe au radicalizat o generație de ofițeri naționaliști, care ulterior au scos Marea Britanie din Egipt și, cu timpul, din Orientul Mijlociu.
Când America însemna libertate…
Cel mai relevant dintre toate este faptul că imperiile europene s-au prăbușit sub presiunea constantă exercitată de America. Desigur, anticolonialismul american a inclus și o doză consistentă de ipocrizie. În 1953, CIA s-a alăturat serviciilor secrete britanice în organizarea unei lovituri de stat pentru a-l răsturna pe liderul Iranului, Muhammad Mosaddegh, după ce acesta cochetase cu comunismul și naționalizase interesele petroliere controlate de britanici. America Latină a cunoscut, de asemenea, lovituri de stat sprijinite de CIA. Dar, atât timp cât America era angajată într-o confruntare globală pentru influență cu comunismul sovietic, președinții care s-au succedat au dorit să fie percepuți ca apărători ai dreptului fiecărui popor la autodeterminare. America reprezenta libertatea și progresul, nu se alinia cu agresori imperialiști demodați.
Astăzi, China este rivalul global al Americii și îi place să vorbească despre solidaritatea postcolonială cu „Sudul global”. Pentru liderii chinezi, tentativele lui Trump de acaparare a puterii la nivel global reprezintă un cadou propagandistic. Deocamdată, din păcate, el pare prea fascinat de diplomația de tip „canonieră” pentru a-i păsa. >>
Cel mai stupid președinte din istoria SUA, doborât de nemărginita lui prostie
