Nichita Stănescu (numele la naştere este Hristea Nichita), poet şi eseist, s-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933. Mama sa, Tatiana, a fost născută Cereaciukina, tatăl său a fost Nicolae Stănescu. Străbunicul patern era din Filipeştii de Pădure şi se stabilise în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în mahalaua Sfânta Vineri din Ploieşti, face cunoscut „Dicţionarul general al literaturii române” (lucrare apărută sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007), transmite Agerpres.ro.
Tatăl poetului a urmat o şcoală de comerţ şi, mai târziu, a ţinut un atelier de croitorie în centrul oraşului Ploieşti. S-a căsătorit cu Tatiana Cereaciukina, născută la Voronej (Rusia), absolventă a unei şcoli comerciale şi având preocupări artistice: cânta la pian, desena, îi plăcea să citească. Strămoşii materni ai poetului aveau origine nobilă, cei mai mulţi fiind militari. Bunicul său, Nikita Vasilievici Cereaciukin, care a ajuns la gradul de general-maior, a fost profesor de matematică-fizică la Corpul de Cadeţi din Voronej, între 1900-1907. În 1917 acesta s-a refugiat cu toată familia, mai întâi, în Turcia, apoi, în România, la Constanţa şi din 1926, la Ploieşti.
În copilărie, îi place să se joace cu copii din mahala şi, după spusele sale de mai târziu, era campion la ţurcă.
Nichita Stănescu îşi fabrică o biografie fabuloasă, zicând într-un rând că „poetul, ca şi soldatul nu are viaţă personală”.
„Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintiri răzleţe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au o mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarâm”, spune Nichita Stănescu. („Dicţionarul general al literaturii române”)
Totuşi, există şi o biografie care poate fi, într-o oarecare măsură, reconstituită.
În termenii lui Nichita Stănescu, soldatul (poetul) are biografia pe care o merită, şi anume biografia faptelor (operei) sale, dar soldatul are şi o viaţă personală ce poate fi notată, menţionează lucrarea citată.
Şcoala primară a făcut-o între anii 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi în refugiu, la Vălenii de Munte. („Dicţionarul Biografic al Literaturii Române”, vol. II, Aurel Sasu)
În 1944 era elev în clasa întâi gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti, redenumit ulterior „I.L. Caragiale”.
Nichita era un adolescent frumos, blond, înalt, cu trupul împlinit bine. Era bun la desen, cânta bine la pian. Era îndrăgostit de o elevă de la fostul liceu „Despina Doamna” (devenit Liceul de Fete), Magdalena Petrescu, care îi va deveni la 19 ani soţie şi îi va fi colegă de facultate.
În liceu începe să scrie poezie. Primele versuri răspândite în cercul său de prieteni sunt nişte balade în stilul lui George Topârceanu. Un coleg îi împrumutase „Parodii originale”, citirea lor îl entuziasmează şi începe să compună în stilul lor, întărind nota argotică. Una dintre balade, dedicată vidanjorilor din Ploieşti, începe să circule printre elevi, aducând autorului primele semne de recunoaştere a talentului.
Tânărul admirator al lui Topârceanu, în ultimele clase de liceu, încearcă şi alte modele. Caietele din această perioadă, păstrate de Doina Ciurea, a doua soţie a poetului, cuprind, în afară de balade, publicate ulterior sub titlul „Argotice”, parafraze după Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Un alt model, în această fază, este George Bacovia.
Este vorba de însemnări de atelier din faza pregătitoare. Poetul îşi face mâna copiind tablourile maeştrilor.
„Copiind tablourile unui mare maestru, el schimbă din loc în loc culorile şi liniile. Stilul „nichitian” începe să se arate”. („Dicţionarul general al literaturii române”)
Nichita Stănescu, ca toţi cei din generaţia sa, trece printr-o istorie dificilă. Familiei îi sunt naţionalizate bunurile, de abia în 1952, tatăl său reuşeşte să revină ca chiriaşi în propria casă.
A terminat liceul în 1952 şi a fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A urmat cursurile acestei facultăţi între 1952-1957, unde îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu.
„I-ar fi plăcut să studieze arheologia şi filosofia. Face filosofie şi, în orele monotone de istoria limbii literare, unde se vorbeşte de cuvântul ‘vergură’, improvizează versuri şi compune ‘polindromuri’. Este un răsfăţ alexandrin de tânăr poet care, vorba lui Ion Barbu, încearcă ascuţişul custurii şi dexteritatea versului”. („Dicţionarul general al literaturii române”)
În 1957, când termină facultatea este angajat la „Gazeta literară”, iniţial corector, apoi ca redactor cu jumătate de normă. Până în 1960, neavând casă, doarme într-o cămăruţă a redacţiei, locuind împreună cu Nicolae Velea.
În 1969 este numit redactor-şef adjunct la revista „Luceafărul”, iar între anii 1970-1973, îndeplineşte aceeaşi funcţie la revista „România literară”.
Nichita Stănescu a debutat în revista „Tribuna”, la 17 martie 1957, cu poeziile „Au fost oameni mulţi…”, „La lemne, Pământ!”, sub titlul generic „1907”. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. La 21 martie 1957, Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul „1907” în „Gazeta literară”, condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv „Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi”, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu „Sensul iubirii”, carte apărută în 1960, „primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească”.
Debutul său târziu, la douăzeci şi şapte de ani, anunţă o nouă generaţie poetică. Faţă de precedentul Nicolae Labiş, care a avut o dublă neşansă: să scrie (şi să publice) într-o istorie imposibilă (anii ’50) şi să moară, iarăşi, la o vârstă imposibilă (21 de ani), Nichita Stănescu „are răbdare sau, mai degrabă, timpul are mai multă răbdare cu el: debutează într-un moment mai favorabil, oricum după ce uriaşul val stalinist trecuse şi Europa de Est începuse să se mişte. Poezia este cea dintâi care încearcă să iasă din schemele înţepenite ale realismului socialist”. („Dicţionarul general al literaturii române”)
După volumul de debut, urmează „O viziune a sentimentelor” (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor) şi „Dreptul la timp” (1965).
Are o viaţă sentimentală agitată.
„În funcţie de acest scenariu, poetul îşi schimbă des muzele şi locuinţele, abandonând totodată bunurile lui materiale (puţine câte erau) şi manuscrisele. (…) S. era un risipitor şi, într-o lume plină de interdecţii (lumea românească într-un regim totalitar), încearcă să ducă viaţa unei beizadele. Nu are locuinţă sigură, se îmbracă modest şi, când primeşte salariul de la ‘Gazeta literară’, apoi de la ‘România literară’, îşi invită generos prietenii la Casa scriitorilor sau la o cârciumă din cartier”. („Dicţionarul general al literaturii române”)
„I se spune din ce în ce mai des Nichita. Un prenume ce devine un nume care indică o personalitate lirică de prim rang, un stil de viaţă şi un limbaj specific”. („Dicţionarul general al literaturii române”)
În 1966 publică 11 elegii, de fapt 12, aşa cum notează „Dicţionarul general al literaturii române”, dar una a fost cenzurată şi, când a putut să o tipărească, poetul nu a mai schimbat titlul volumului. O carte esenţială în evoluţia lirismului stănescian.
Urmează volumul „Roşu vertical” (1967); în acelaşi an i se mai tipăresc „Alfa” şi „Oul şi sfera”. În 1968, apare volumul „Laus Ptolemaei”, iar în 1969 alte două cărţi, „Necuvintele” (premiată de Uniunea Scriitorilor) şi „Un pământ numit România”. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, primeşte pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor. („Dicţionarul Biografic al Literaturii Române”)
În 1972 iese de sub tipar volumul de versuri „Belgradul în cinci prieteni” (apărut mai întâi la Belgrad, în 1971, în traducerea lui Adam Puslojic) şi „Măreţia frigului”.
A fost distins cu Premiul internaţional „Gottfried von Herder”, în 1975, an în care a publicat şi antologia „Starea poeziei”.
Nichita Stănescu este propus la Premiul Nobel pentru Literatură în 1977. O relatare a poetului despre acest fapt este consemnată de Marin Sorescu în „Romanul călătoriilor. Jurnal inedit”, vol. VII, când Nichita Stănescu îi face o vizită în mai 1982: „Seara, pe la 10, a trecut Nichita pe la mine. E prima dată când mă căuta… ‘Bătrâne am venit să-ţi strâng mâna. Ce fericite vremuri când ne căutam pentru un cuvânt, pentru o metaforă… să te ţii că trece şi asta. (…) Acum tu ai şanse să iei Nobelul; la mine, când au venit să întrebe la Uniune suedezii, (Laurenţiu) Fulga a spus că n-am adresă, nu ştie de unde să mă ia. N-am avut şanse – m-a concurat Elytis (Odysseas), care a fost diplomat’ „. („Romanul călătoriilor. Jurnal inedit” vol. VII, Fundaţia – Editura Scrisul Românesc, 2015)
În 1978 îi apare volumul „Epica magna”, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. În această ultimă perioadă de creaţie publică şi volumele „Opere imperfecte” (1979) şi „Noduri şi semne” (1982). În 1982 i-a apărut şi culegerea de eseuri şi proze poetice „Respirări”.
După un accident, o fractură a piciorului, în noiembrie 1982, fiind în convalescenţă, dictează „Antimetafizica”, unde, în afara biografiei fabuloase, face teoria poeziei pentru care optează: „poezia metalingvistică”.
„La împlinirea vârstei de cincizeci de ani este sărbătorit, de prieteni şi admiratori, ca un poet naţional. Este, în chip evident, bolnav, trupul lui mare pare obosit, se mişcă greu, chipul lui frumos de zeu nordic a căpătat prematur asperităţi îngrijorătoare. Spiritul lui, deosebit de inventiv şi profund rămâne acelaşi. Înainte de a fi un mare poet, S. era un om deosebit de inteligent, cu o putere de creaţie uluitoare. (…) În jurul lui au apărut legende şi, după dispariţia lui, legendele se înmulţesc atât de mult, încât tind uneori să ia locul creaţiei ca atare. Posteritatea lui nu e foarte luminoasă şi calmă”, notează „Dicţionarul general al literaturii române”.
Nichita Stănescu moare în 13 decembrie 1983. În 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
