„Abandonarea Afganistanului și a poporului său este tragică, periculoasă, inutilă, nu în interesul lor și nu în al nostru”, scrie fostul premier britanic, Tony Blair, preluat de Daily Mail.
<< În urma deciziei de a da înapoi țara aceluiași grup din care a luat naștere masacrul de la 11 septembrie și într-un mod care pare aproape conceput pentru a face paradă cu umilirea noastră, întrebarea pe care și-o pun aliații și dușmanii este: și-a pierdut Occidentul voința strategică?
Adică, este capabil să învețe din experiență, să gândească strategic, să ne definească interesele strategic și pe această bază să ne angajăm strategic? Mai este „pe termen lung” un concept pe care suntem capabili să-l înțelegem? Este natura politicii noastre de acum incompatibilă cu afirmarea rolului nostru tradițional, de lider global? Și: ne pasă?
Ca lider al țării noastre, atunci când am decis să ne alăturăm Americii pentru a scoate talibanii de la putere, în 2001, și care a văzut speranțele mari legat de ceea ce se putea realiza pentru oameni și pentru lumea noastră, sub greutatea realității amare, știu mai bine decât majoritatea cât de dificile sunt deciziile conducătorilor, cât de ușor este să fii critic și cât de greu este să fii constructiv.
Acum douăzeci de ani, în urma sacrificării a 3.000 de oameni pe teritoriul SUA, la 11 septembrie 2001, lumea era în frământări. Atacurile fuseseră organizate din Afganistan, de către Al Qaeda, un grup terorist islamist care primise protecție și asistență de din partea talibanilor.
Uităm acest lucru acum, dar lumea se învârtea atunci în jurul acestei axe. Ne temeam de alte atacuri, posibil și mai grave. Talibanilor li s-a dat un ultimatum: să dea în vileag conducerea Al Qaeda sau vor di îndepărtați de la putere.
Au refuzat. Am simțit că nu există o alternativă mai sigură pentru securitatea noastră decât să ne ținem de cuvânt. Am susținut ideea, printr-un angajament substanțial, de a transforma Afganistanul dintr-un stat terorist eșuat într-o democrație funcțională și o țară care se însănătoșește. Poate că a fost o ambiție nepotrivită, dar nu și rușinoasă.
Nu este nicio îndoială că în anii care au urmat am făcut greșeli, unele grave. Dar reacția la greșelile noastre a constat, din păcate, în comiterea altor greșeli.
Astăzi suntem într-o stare de spirit care pare să vadă în aducerea democrației o iluzie utopică și intervenția practic de orice fel drept un efort fără sorți de izbândă. În prezent, lumea nu știe unde se află Occidentul, deoarece este atât de evident că decizia de a se retrage din Afganistan nu a fost dictată de o mare strategie, ci de politică.
Nu a fost nevoie să o facem. Am ales să o facem. Am făcut-o ascultând de un slogan politic imbecil despre încheierea „războaielor veșnice”, ca și cum angajamentul nostru din 2021 ar fi comparabil de la distanță cu angajamentul nostru de acum 20 sau chiar zece ani, în condițiile în care numărul trupelor scăzuse la un nivel minim și niciun soldat aliat nu își pierduse viața în luptă timp de 18 luni.
Am făcut-o știind că, deși mai rău decât imperfecte și deși extrem de fragile, au existat câștiguri reale în ultimii 20 de ani. Și pentru oricine contestă acest lucru, citiți lamentările sfâșietoare din fiecare parte a societății afgane cu privire la ceea ce se tem că se va pierde acum. Câștiguri în nivelul de trai, educație, în special a fetelor, câștiguri în materie de libertate. Nu aproape de ceea ce speraserăm sau doriserăm. Dar nici nu a fost vorba de nimic. Este ceva ce merita apărat. Merita protejat.
Ne-am retras pentru că politica noastră părea să o solicite. Și aceasta este grija aliaților noștri – și sursa bucuriei pentru cei care ne doresc răul. Ei cred că politica occidentală este deteriorată. Prin urmare, deloc surprinzător, prietenii și dușmanii se întreabă: este acesta un moment în care Occidentul bate într-o retragere care semnifică o schimbare de epocă?
Nu pot să cred că ne aflăm într-o astfel de retragere, dar va trebui să facem o demonstrație palpabilă că nu suntem. Acest lucru necesită un răspuns imediat cu privire la Afganistan. Și apoi o articulare măsurată și clară a poziției pentru viitor. Trebuie să elaborăm un mijloc de a face față talibanilor și de a exercita o presiune maximă asupra lor.
Acest lucru nu este atât de gol pe cât pare. Am renunțat la o mare parte din pârghia noastră, dar încă păstrăm o parte. Regatul Unit, ca stat care deține actuala preșdenție a G7, ar trebui să convoace un grup de contact format din G7 și alte țări cheie și să se angajeze să coordoneze ajutorul acordat poporului afgan și să responsabilizeze noul regim. NATO – care are încă 8.000 de soldați în Afganistan alături de SUA – și Europa ar trebui să fie aduse pe deplin în cooperare în cadrul acestui grup.
Trebuie să întocmim o listă de stimulente, sancțiuni și acțiuni pe care le putem întreprinde, inclusiv pentru a proteja populația civilă, astfel încât talibanii să înțeleagă că acțiunile lor vor avea consecințe.
Dar, astfel, trebuie să răspundem la această întrebare generală: Care sunt interesele noastre strategice și mai suntem pregătiți să ne angajăm să le susținem? Afganistanul a fost greu de guvernat pe parcursul celor 20 de ani petrecuți de noi acolo. Și, desigur, au existat erori și greșeli de calcul. Dar nu ar trebui să ne amăgim crezând că va fi vreodată altfel decât greu când există o insurgență internă care se combină cu sprijin extern – în acest caz Pakistan – pentru a destabiliza țara și a împiedica progresul acesteia.
Nu am mai avut un alt atac la scara celui din 11 septembrie, deși nimeni nu știe dacă asta se datorează faptului că am făcut-o după 11 septembrie sau în ciuda acestui lucru.
Atacul de la World Trade Center a explodat în conștiința noastră din cauza severității și laturii sale de groază. Dar motivația pentru o astfel de atrocitate a apărut dintr-o ideologie care avea în spate mulți ani de dezvoltare.
În lipsa unui termen mai bun, îl voi numi Islamul radical – o ideologie sub diferite forme și cu varii grade de extremism, cu o gestație de aproape 100 de ani.
Esența sa este credința că musulmanii sunt privați de respectul cuvenit și dezavantajați, deoarece sunt oprimați de puteri externe și de propria lor conducere coruptă și că răspunsul constă în revenirea Islamului la rădăcinile sale, creând un stat bazat nu pe națiuni, ci pe religie, cu societatea și politica guvernate de o viziune strictă și fundamentalistă asupra Islamului.
În Occident, avem secțiuni din propriile noastre comunități musulmane radicalizate. Islamismul este o provocare structurală pe termen lung, deoarece este o ideologie cu totul incompatibilă cu societățile moderne bazate pe toleranță și guvernare laică. Cu toate acestea, factorii politici de decizie occidentali preferă să identifice islamul radical ca un set de provocări deconectate unele de altele, care trebuie tratate separat.
Suntem pe un drum greșit de gândire în raport cu Islamul radical. Am recunoscut Comunismul Revoluționar ca amenințare de natură strategică care ne impunea să îl confruntăm atât ideologic, cât și prin măsuri de securitate. A durat mai mult de 70 de ani. În tot acest timp nu am fi visat niciodată să spunem: „Ei bine, suntem în asta de mult timp, ar trebui să renunțăm”.
Am știut că trebuie să avem voința, capacitatea și puterea de a trece prin asta. Aceasta este ceea ce trebuie să decidem acum, cu Islamul radical. Reprezintă o amenințare strategică? Dacă da, cum se pot combina cei care i se opun, inclusiv provenind din Islam, pentru a-l învinge?
Am învățat pericolele intervenției din felul în care am intervenit în Afganistan, Irak și chiar Libia. Dar neintervenția este, de asemenea, o politică cu consecințe.
Ceea ce este absurd este să credem că alegerea este între ceea ce am făcut în primul deceniu de după 11 septembrie și retragerea la care asistăm acum; să tratăm intervenția militară la scară largă din 2001 ca fiind de aceeași natură cu misiunea de securitate și sprijin din Afganistan, în vremurile recente.
Intervenția poate lua mai multe forme. Trebuie să o facem învățând lecțiile adecvate din ultimii 20 de ani, în conformitate nu cu politica noastră pe termen scurt, ci cu interesele noastre strategice pe termen lung.
Dar intervenția necesită angajament. Și nu unul limitat în timp de calendarele politice, ci ascultând de obiective. Pentru Marea Britanie și SUA, aceste chestiuni sunt acute. Absența consensului și a colaborării și politizarea profundă a problemelor de politică externă și securitate atrofiază vizibil puterea americană.
Iar Marea Britanie, aflată în afara UE și care suferă de pe urma încheierii misiunii Afganistan de către cel mai mare aliat al nostru, cu puține spre deloc consultări, are de reflectat serios. Nu vedem asta, încă. Dar suntem expuși riscului retrogradării în liga a doua a puterilor globale. Poate că nu ne deranjează. Dar ar trebui cel puțin să luăm decizia în mod deliberat.
Există, desigur, multe alte probleme importante în geopolitică: Covid 19, clima, ascensiunea Chinei, sărăcia, bolile și dezvoltarea. Dar, uneori, o problemă ajunge să însemne ceva nu numai în sine, ci și ca metaforă, ca indiciu al stării lucrurilor și stării popoarelor. Dacă Occidentul vrea să modeleze secolul XXI, asta va presupune angajament. La bine si la rău.
Va necesita ca zone ale Dreptei din politică să înțeleagă faptul că izolarea într-o lume interconectată este o amăgire; și ca zone ale Stângii să accepte că intervenția poate fi uneori necesară pentru a ne susține valorile.
Ne cere să învățăm lecțiile celor 20 de ani de la 11 septembrie, într-un spirit de umilință și schimb respectuos de puncte de vedere diferite. De asemenea, necesită un sentiment de redescoperire, acela că noi, în Occident, reprezentăm valori și interese de care merită să fim mândri și pe care să le apărăm. Iar acest angajament față de aceste valori și interese trebuie să ne definească politica, iar nu politica noastră să ne definească angajamentul.
Aceasta este marea întrebare strategică pusă de aceste ultime zile de haos din Afganistan. Și de răspunsul dat va depinde modul în care ne privește lumea și modul în care ne privim noi înșine pe noi. >>
- Aceasta este o versiune editată a unui articol publicat inițial pe site-ul Tony Blair Institute.
Lista The Economist cu cele mai bune cărți despre talibani și războiul din Afganistan
