Din anii 1990 încoace, ocazional sunt scoase la vânzare diverse obiecte ale familiei Ceaușescu. Cea mai recentă licitație a avut loc în 2018, când împătimiții de istorie – și cu portofelul dotat pe măsura pasiunii – au putut achiziționa 250 de „artefacte ceaușiste”, de la sticle pline cu Pepsi din anii 80, afișe cu Cico și până la cravate de „șoim al patriei”, țigări Pescăruș și săpun Oana.
O poveste legată de „patrimoniul de mărunțișuri” al dictatorului s-a strecurat și într-o carte savuroasă a lui Jon Ronson, un jurnalist avid după personaje țicnite sau neobișnuite.
În „Ei: Aventuri cu extremişti” (Ed. Art, 2019), condeiul lui Ronson zburdă pe meridianele istoriei, oferindu-ne o colecție picarescă amuzantă.
Personajele principale ale investigației lui Ronson – fundamentaliști islamici, neonaziști sau membri ai Ku Klux Klanului – au în comun convingerea că lumea este condusă de o societate secretă, dintr-o cameră aflată nu se știe unde. Fără să scape din vedere efectele fanatismului acestor oameni, jurnalistul britanic încearcă să găsească acea presupusă societate învăluită în mister, sau cel puțin să înțeleagă de unde vine credința lor că istoria e o imensă conspirație.
În călătoria lui, Ronson ajunge să fie urmărit de bărbați cu ochelari fumurii, să fie demascat drept evreu într-o tabără de antrenament jihadistă sau să vadă directori de multinaționale și diverși politicieni participând la un bizar ritual păgân în pădurile din nordul Californiei.
În această panoplie exotică se află și o întâmplare care ne trimite în anul 1999, cu un enigmatic „băiat deștept” numit „domnul Ru Ru” și cu o pereche de pantofi.
Pantofii lui Ceaușescu
Misteriosul domn Ru Ru și grupul lui stăteau într-un mohorât restaurant de hotel de la poalele munților Transilvaniei. Erau acolo domnul Ru Ru, bodyguardul lui mătăhălos, fragilul său consilier financiar și cele două secretare personale atrăgătoare, luând prânzul la o masă de lângă a mea.
Un bărbat mic de statură, domnul Ru Ru era înfășurat într-o haină de blană argintie. Și-a dat-o jos, ca să scoată la iveală un costum italian croit la comandă, o cravată aurie, o eșarfă de mătase și o batistă aurie, tot de mătase. Totul părea la el imaculat. Mai târziu am aflat că avea același frizer ca Idi Amin.
Domnul Ru Ru părea parțial chinez și vorbea engleza cu un accent est-european – din ce puteam auzi.
Tovarășul meu de masă, Eugen, un avocat de pe lângă guvernul român, era fermecat de secretarele personale ale domnului Ru Ru.
— S-ar putea să fie modele Playboy, a oftat el.
— Modele Playboy românce.
— El cine e? am spus.
— Domnul Ru Ru, a spus Eugen, un om foarte important. Un VIP. E un afacerist milionar.
— Cu ce se ocupă?
Eugen a ridicat din umeri.
— Nu știu, a spus. Nu pui întrebări. Poate că domnul Ru Ru nici măcar nu e numele lui real. Sigur, e normal pentru oamenii de afaceri să nu-și dea numele lor adevărate.
De-acum, eu și Eugen încetaserăm să ne mai uităm unul la altul. În timp ce vorbeam, ne holbam la domnul Ru Ru și la oamenii lui.
— E un om foarte misterios, a spus Eugen. E o enigmă.
— Din ce pot auzi, am spus, cred că vorbește despre picioarele lui Ceaușescu.
— Nicolae Ceaușescu avea picioarele foarte mici, îi spunea domnul Ru Ru uneia dintre secretarele sale personale. Picioare mici ca ale mele. Îmi vin pantofii lui. A sorbit din lichior. Îmi plac pantofii lui. Pantofi foarte frumoși. Pantofi istorici. Foarte buni.
Știam de unde știe domnul Ru Ru toate astea. Chiar înaintea prânzului, l-am urmărit pe domnul Ru Ru cum s-a apropiat discret de o pereche de pantofi ai lui Ceaușescu și i-a probat.
Era noiembrie 1999. Pantofii lui Ceaușescu, la fel ca tot ceea ce a deținut împreună cu soția lui, Elena, au fost confiscați de către guvern în zilele care au urmat execuției lor, în urmă cu un deceniu. Acum pantofii erau îngrămădiți în camera alăturată, într-un lobby de lângă restaurant, împreună cu multe alte bunuri ale Ceaușeștilor.
Aceste obiecte urmau să fie scoase la licitație de către guvern. Economia României era într-o criză disperată, iar licitația era una din măsurile de criză menite să strângă fonduri. Vreo treizeci de întreprinzători din Europa și America de Nord veniseră la Sinaia, în munții Transilvaniei, în acest weekend. Stăteau la diferite mese prin restaurant, salutându-se din cap de la distanță din când în când, cu toții veniți aici în același scop, dar nimeni nu se apropia de ceilalți pentru a-i saluta.
Venisem în România pentru că mi-am imaginat că o licitație a bunurilor lui Ceaușescu era un microcosmos asemănător cu ceea ce-mi închipuiam că se desfășoară la întâlnirile Bilderberg.
Abia dacă există referințe la Bilderberg în orice istorie publicată a secolului XX. Într-adevăr, David Icke îmi spusese că stătea mereu în biblioteci căutând degeaba prin indicii cărților după mențiuni ale cuvântului. Am dat din cap, încuviințând, pentru că și eu am făcut o grămadă de cercetări deșarte prin biblioteci. Dar din când în când descopeream câte-o mențiune neînsemnată în vreun volum de memorii al unui Bilderberg timpuriu.
Tabloul pe care-l alcătuisem din aceste informații era că grupul a fost creat în 1954 de niște internaționaliști postbelici influenți, care considerau capitalismul global a fi cea mai bună cale de a împiedica apariția unor noi Hitleri. Cărțile de memorii spuneau că agenda Bilderberg era să creeze punți și să întărească legăturile dintre comunitățile politice și de afaceri din Vestul Europei și America de Nord (globalul din capitalismul global fiind, e inutil să mai precizăm, aceste două locuri).
Teza lor de bază era, se pare, că afaceriștii internaționali nu erau tulburați de sisteme nebunești de convingeri politice. Ei nu erau ideologi. De fapt, lucrul liniștitor în ce-i privește era că nu le păsa de nimic altceva în afara profiturilor.
Deci Bilderberg era locul în care noi politicieni cu inițiativă, suporteri ai pieței globale, puteau să se amestece cu internaționaliști puternici; oameni ca Jack Heinz, șeful imperiului iahniei de fasole, de exemplu, sau David Rockefeller, sau președintele firmei de electronice Philips.
Se legau astfel prietenii, se făceau contacte, și cuvintele înțelepte treceau de la internaționaliștii afirmați la tinerii politicieni. Politicienii aveau să se ridice, adesea până la poziția de președinte sau de prim-ministru (identificarea talentelor era chiar strălucită: aproape fiecare premier britanic și nord-american din 1950 încoace a participat la o întâlnire Bilderberg devreme în cariera lor). Și, odată ajunși la putere, atitudinea globalistă rațională și liberală pe care o deprinseseră la Bilderberg putea să se răsfrângă în politicile lor.
Deci dacă filosofia Bilderberg era, după cum considerau ei, a schimba naționalismul irațional în internaționalism rațional, o licitație cu obiecte ale lui Ceaușescu părea să fie visul lor în esență, la scară micro. Cine ar fi putut fi mai irațional naționalist decât Nicolae Ceaușescu? Acestea erau chiar obiectele ce-i aparținuseră unui tiran izolaționist, inclusiv șosetele și pantofii săi, vândute la o licitație (și ce e mai capitalist decât o licitație?) doritorilor din Europa și America de Nord, pentru cine știe ce scheme de făcut bani aveau ei în plan.
Acesta era un sistem de convingeri care înlocuia în totalitate un altul: pantofii lui Ceaușescu, luați chiar din picioarele lui, puși bine pentru un deceniu, scoși din depozit și puși în picioarele domnului Ru Ru.
Citiți mai jos capitolul integral:
Ei: Aventuri cu extremiști, Jon Ronson by liviugstan on Scribd
Cartea poate fi cumpărată de aici: Ei: Aventuri cu extremiști, Jon Ronson. Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan. Editura Art, 2019
