Atacul americano-israelian care l-a ucis pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, și a declanșat cea mai importantă intervenție a Statelor Unite în Orientul Mijlociu de la Războiul din Irak încoace i-a luat pe mulți din Europa prin surprindere. Confruntați cu o serie de crize în cascadă – de la un șoc petrolier în stilul anilor 1970 și până la o ruptură transatlantică care amenință arhitectura de securitate a Europei – mulți analiști au ajuns la aceeași concluzie: conflictul reprezintă o prăbușire a sistemului multilateral și anunță o eră de dezordine globală, scrie Mark Leonard într-o analiză Project Syndicate.
<< Totuși, această interpretare omite ceva mai profund. Războiul din Iran arată cum arată geopolitica atunci când însăși ideea de ordine s-a prăbușit, o stare de fapt pe care o numesc „anti-ordine”.
Distincția contează. Dezordinea este ceea ce se întâmplă atunci când regulile stabilite sunt încălcate în mod deliberat. A descrie o situație ca fiind dezordonată înseamnă, paradoxal, a afirma că normele comune încă există, chiar dacă sunt încălcate. Anti-ordinea, în schimb, apare atunci când acele norme sunt depășite de evenimente și nu mai există o înțelegere comună a binelui și răului, sau chiar a adevărului în sine. În locul lor rămâne o incertitudine mai profundă, ireductibilă.
În loc să fie guvernat de reguli comune, sistemul internațional este acum afectat de izbucniri episodice de coerciție și represalii. Războiul din Iran este un exemplu elocvent: atacul din 28 februarie care l-a ucis pe Khamenei și a declanșat actuala rundă de escaladare regională a avut loc în timp ce negocierile erau încă în curs, evocând atacul surpriză de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, când negociatorii japonezi se aflau încă la Washington pentru discuții cu SUA.
Mai grav încă, dreptul internațional și instituțiile internaționale s-au dovedit în mare măsură ineficiente în a împiedica SUA, Israelul și Iranul să încalce în mod deschis normele fundamentale împotriva asasinării sau răpirii liderilor politici, a atacurilor asupra infrastructurii civile și chiar a tabuului de lungă durată împotriva războaielor de agresiune.
În mod crucial, principalii actori ai războiului nu par să fie deloc conștienți că încalcă regulile. Când tancurile președintelui rus Vladimir Putin au intrat în Ucraina în 2022, Kremlinul a produs o mulțime de justificări legale pentru invazie – o recunoaștere implicită a faptului că se comitea o crimă. În schimb, când președintele american Donald Trump a amenințat că va ataca infrastructura civilă a Iranului sau când secretarul „de război” (al Apărării) Pete Hegseth a declarat că armata nu va arăta „pic de milă”, nu a existat aproape niciun indiciu că vreunul dintre ei știa sau îi păsa că promova comiterea de crime de război.
Nicio arhitectură instituțională nu poate funcționa atunci când actorii principali încetează să mai respecte regulile. Aceasta este esența distincției dintre dezordine și anti-ordine: una implică încălcarea regulilor; cealaltă înseamnă că nu există reguli convenite.
Policriza este noua normalitate
Noua eră a anti-ordinii nu poate fi atribuită doar lui Trump, chiar dacă teatralitatea sa a ajuns să o întruchipeze. El este mai bine înțeles ca un simptom, mai degrabă decât cauza principală, al unei lumi care și-a pierdut principiile organizatorice. Forțele mai profunde care stau la baza acestei transformări sunt structurale: perturbări economice, schimbări climatice, progrese tehnologice și schimbări demografice, toate convergând asupra fundamentelor ordinii globale existente.
Ca urmare, crizele devin mai complexe, mai puțin previzibile și potențial catastrofale. În loc să se răspândească pur și simplu, ele se contopesc adesea una cu alta. Într-o lume hiperconectată, contagiunea, punctele de cotitură și volatilitatea extremă devin norma. Economistul de la Oxford, Ian Goldin, a numit această dinamică „efectul fluture”, folosind imaginea familiară a unui fluture care își bate aripile într-o parte a lumii și declanșează o tornadă în cealaltă, pentru a ilustra potențialul distructiv al interdependenței globale.
O versiune mai blândă a acestei dinamici s-a manifestat în timpul pandemiei de COVID-19, care a declanșat rapid o criză economică globală pe măsură ce lanțurile de aprovizionare s-au blocat, iar naționalismul vaccinurilor a adâncit tensiunile geopolitice. Schimbările dramatice provin adesea din impactul cumulativ al unor perturbări mai mici.
Războiul din Iran ilustrează genul de policrize permanente care vor defini probabil deceniile următoare. Mai degrabă decât o singură criză, sunt cinci: un șoc al aprovizionării cu energie, o amenințare de proliferare nucleară, o prăbușire a securității regionale, o perturbare economică globală și o ruptură transatlantică, toate desfășurându-se în succesiune rapidă.
Ca răspuns la atacurile SUA și ale Israelului, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz, determinând creșterea prețurilor globale la energie, îngrășăminte și alimente. Chiar dacă strâmtoarea se va redeschide în cele din urmă și Trump își va ridica propriul blocaj asupra porturilor iraniene, șocul va avea efecte dăunătoare pe termen lung asupra bugetelor asiatice, ratelor dobânzilor europene și rezervelor strategice de energie la nivel mondial. În cazul în care fragilul armistițiu se va prăbuși și prețurile vor continua să crească, presiunile rezultate asupra costului vieții ar putea stimula mișcările populiste în toată Europa înaintea alegerilor statale critice din Germania și a alegerilor prezidențiale de anul viitor din Franța.
Pentru a înțelege de ce răspunsurile occidentale continuă să eșueze, este util să facem distincția între două moduri concurente de a gândi ordinea. Primul ar putea fi numit „abordarea arhitectului”. După căderea Zidului Berlinului, liderii din Europa și SUA au crezut că au descoperit modelul suprem de organizare a lumii, punându-și încrederea într-un set de reguli și instituții menite să mențină stabilitatea globală.
Soarta acelui sistem este acum în balanță. De la invazia Rusiei în Ucraina, menținerea „ordinii bazate pe reguli” a devenit leitmotivul politicii externe occidentale, regăsit în documentele strategice, discursurile liderilor și comunicatele summiturilor G7 și NATO. Liderii europeni, în special, tind să fie reticenți față de schimbare, presupunând că aceasta va submina sistemul, mai degrabă decât să-l consolideze. Fiind cei care au beneficiat cel mai mult de ordinea existentă, ei se așteaptă ca ceilalți să o îmbrățișeze sau să construiască o alternativă. În acest sens, ei gândesc ca niște arhitecți, concentrându-se pe structura instituțională a lumii.
Ascensiunea statelor artizanale
A doua modalitate de a gândi ordinea internațională ar putea fi numită „abordarea artizanală”. Aceasta susține că, într-o epocă a dezordinii, sarcina principală a guvernelor este să supraviețuiască, poziționându-se în același timp astfel încât să beneficieze de perturbări. China este principalul exponent al acestei viziuni, dar aceeași logică pare să ghideze multe puteri în ascensiune, de la India și Turcia până la Arabia Saudită și Africa de Sud.
Aceste state nu s-au numărat printre arhitecții ordinii actuale și s-au obișnuit să adapteze și să revizuiască cadrele concepute de alții. În ciuda dimensiunii și influenței lor, ele dau dovadă de pragmatismul și flexibilitatea artizanilor – reparând, reutilizând și recombinând elementele existente pentru a crea ceva nou, mai degrabă decât să proiecteze sisteme de la zero.
Desigur, aceste două modele analitice nu corespund întotdeauna procesului de elaborare a politicilor din lumea reală. Totuși, ele surprind diviziunea tot mai mare dintre cei care fac planuri mărețe și cei care îmbrățișează schimbarea și se adaptează la ea. În timp ce arhitecții urmăresc viziuni îndrăznețe și sunt adesea paralizați de decalajul dintre proiect și realitate, artizanii caută să înțeleagă încotro se îndreaptă lumea și să profite la maximum de contingențele emergente.
Arhitecții tind să se descurce bine într-o lume previzibilă. Într-un peisaj geopolitic complex, în continuă schimbare, artizanii au însă un avantaj. Timp de decenii, politica internațională a fost modelată de arhitecții occidentali, ale căror viziuni expansive au condus la crearea unei ordini globale bazate pe instituții universale și pe o noțiune liniară a progresului. Artizanii sunt mai bine pregătiți să navigheze prin incertitudinea radicală a unei lumi în care nimeni nu pare să recunoască regulile.
Conduita Iranului în războiul său împotriva SUA și Israelului este un exemplu excelent de stat artizan în acțiune. Lipsită de superioritate aeriană, de paritate militară convențională sau de aliați de încredere, Republica Islamică nu a încercat să ducă războiul în termenii Americii. În schimb, a identificat singurul punct de pârghie asimetrică, Strâmtoarea Ormuz, și apoi s-a bazat pe structura sa de comandă descentralizată pentru a se adapta la condițiile în schimbare.
Prin închiderea strâmtorii, în loc să urmărească o confruntare convențională pe care nu o putea câștiga, Iranul a transformat conflictul dintr-o competiție militară într-una de rezistență economică, în care are clar avantajul. În consecință, negocierile pe canale neoficiale au ajuns să se concentreze pe strâmtoarea însăși, mai degrabă decât pe problemele care au atras SUA în război: schimbarea regimului, stocurile de uraniu ale Iranului, programul său de rachete și sprijinul acordat acoliților regionali.
În același timp, SUA sunt din ce în ce mai constrânse de propriile ipoteze arhitecturale. Paradoxal, în timp ce Trump este un perturbator instinctiv – un agent al haosului cu puțină răbdare pentru cadrele instituționale – mașinăria militară și diplomatică pe care o comandă continuă să funcționeze conform unei logici arhitecturale.
SUA au intrat în războiul cu Iranul cu un set de obiective maximaliste care aveau puțină legătură cu ceea ce puterea militară americană putea realiza în mod realist. Înarmate cu sisteme de țintire AI de ultimă generație și instrumente futuriste precum așa-numitul „Ghost Murmur” – un magnetometru cuantic de lungă distanță care, potrivit rapoartelor, poate urmări semnalul electromagnetic al bătăilor inimii umane și îl poate izola de zgomotul de fond – SUA au realizat fapte tactice impresionante. Dar, deși tehnologia de ultimă generație a permis lovitura inițială care a eliminat o mare parte din conducerea de vârf a Iranului și recenta salvare a pilotului său blocat, când Iranul a închis strâmtoarea administrația Trump s-a trezit incapabilă să-și concilieze marile ambiții cu realitatea apărării improvizate a Iranului.
Strategia depășită a Europei
Ar fi de înțeles presupunerea că europenii, în calitate de arhitecți prin excelență, sunt nepotriviți pentru o epocă a anti-ordinii. Cu siguranță au suferit în mod disproporționat din cauza războiului american din Iran, având în vedere expunerea lor la volatilitatea pieței energetice. Mai mult, elaborarea politicilor europene a devenit sinonimă cu suprareglementarea, întâlnirile interminabile și disputele privind curbura ideală a bananelor, mai degrabă decât cu acțiuni decisive.
Dar Europa este mai bine echipată pentru această lume decât își dă seama, deoarece istoria, instituțiile și cultura sa politică reflectă tradiții profunde de adaptare și reziliență. Uniunea Europeană însăși nu a fost produsul unui grandios proiect arhitectural, iar prosperitatea și securitatea blocului nu sunt rezultatul unui singur plan executat cu grijă.
Contrar aparențelor, proiectul european a evoluat prin încercări și erori continue. Ceea ce a început ca Comunitatea Cărbunelui și Oțelului s-a transformat într-o uniune vamală, apoi într-o piață unică și, în cele din urmă, într-o uniune monetară cu propria monedă. Numărul membrilor s-a extins treptat, de la șase state la nouă, apoi la 12, 15, 25 și, în final, la 27. Unele inițiative promițătoare, precum Comunitatea Europeană de Apărare, au eșuat complet. Alte inițiative au apărut ca răspuns la crize: guvernele europene au consolidat cooperarea în domeniul securității după războaiele din Balcani, au urmărit consolidarea fiscală în urma crizei datoriilor din zona euro, au extins colaborarea în domeniul sănătății publice ca răspuns la COVID-19 și, cel mai recent, au accelerat integrarea în domeniul apărării în urma invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina.
Provocarea cu care se confruntă Europa astăzi este aceea de a valorifica această experiență și de a elabora un cod al meșteșugarului care să o ghideze prin criza actuală din Orientul Mijlociu și prin era de anti-ordine care urmează. În acest scop, factorii de decizie ar trebui să se concentreze pe trei priorități cheie.
În primul rând, liderii europeni trebuie să accepte realitatea anti-ordinii, în loc să urmărească o aparență de stabilitate. Cu cât vor renunța mai repede la căutarea unor cadre grandioase și se vor concentra pe obiective concrete, precum menținerea neproliferării nucleare și prevenirea declanșării de șocuri economice sistemice de către crizele regionale, cu atât mai repede vor putea dezvolta strategii care funcționează cu adevărat. Mai presus de toate, trebuie să recunoască faptul că crize precum războiul din Iran nu mai sunt probleme care trebuie rezolvate, ci condiții care trebuie gestionate.
În al doilea rând, factorii de decizie europeni trebuie să-și regândească abordarea față de interdependență. Închiderea Strâmtorii Ormuz, la fel ca pandemia și războiul din Ucraina, a subliniat riscurile unei dependențe excesive de un singur furnizor sau punct de strangulare. Țările europene înțeleg acum că trebuie să-și diversifice lanțurile de aprovizionare, dar, odată ce migrația și tehnologia devin arene de competiție, ele trebuie să devină mai puțin reticente în a exercita presiune asupra altora, fie că este vorba de Rusia, China sau chiar SUA.
Mai presus de toate, țările europene trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propria securitate. Prea multă vreme acestea au externalizat funcții esențiale către structuri externe – NATO, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite – în loc să-și dezvolte propriile capacități. Rezultatul a fost pasivitatea strategică și dependența de leadershipul american. Pentru a supraviețui epocii anti-ordinii, Europa va trebui să-și majoreze cheltuielile de apărare și să-și extindă industria internă de armament, să consolideze reziliența societății și să se pregătească să acționeze fără SUA atunci când este necesar.
Cel mai mare pericol, însă, rezidă în strategia depășită a Europei. Deși regulile, reuniunile și planurile i-au fost de folos timp de decenii, agățarea de aceste instrumente riscă acum să-i orbească pe lideri față de realitățile dure ale anti-ordinii globale. Războiul din Iran nu este o aberație; este prima dintre încercările care vor urma. >>
