Apusul unei ere. Este sfârșitul economiei mondiale așa cum o știm

The New York Times publică o analiză foarte interesantă, sub semnătura lui Neil Irwin, despre amprenta profundă pe care criza COVID 19 și-o va pune pe evoluția economiei mondiale:

”Atunci când au loc evenimente economice convulsive mari, implicațiile tind să se manifeste ani de zile, în direcții imprevizibile.

Cine ar fi crezut că o criză care a început cu creanțele ipotecare în suburbiile americane în 2007 va duce la o criză fiscală în Grecia în 2010? Sau că o cădere a pieței bursiere la New York în 1929 va contribui la ascensiunea fasciștilor în Europa în anii 1930?

Economia mondială este o rețea extrem de complicată de interconexiuni. Avem fiecare o serie de relații economice directe pe care le putem vedea: magazinele de la care cumpărăm, angajatorul care ne plătește salariul, banca care ne dă un împrumut pentru locuință. Dar, odată ce elimini două sau trei niveluri, este cu adevărat imposibil să știi cu certitudine cum funcționează acele conexiuni.

Și asta, la rândul său, arată ceea ce este deconcertant în ceea ce privește calamitatea economică care însoțește răspândirea noului coronavirus.

În anii următori, vom afla ce se întâmplă atunci când acea rețea este sfâșiată, când milioane dintre acele legături sunt distruse toate simultan. Și deschide posibilitatea unei economii globale complet diferite de cea care a predominat în ultimele decenii.

„Oricât sper să reușim să redresăm activitatea economică obișnuită, acesta este doar începutul problemei noastre”, a declarat Adam Tooze, istoric la Universitatea Columbia și autor al „Crashed”, un studiu asupra amplelor efecte în lanț, la nivel global, ale crizei financiare din 2008. „Aceasta este o perioadă de incertitudine radicală, de o magnitudine mai mare decât a oricărui fenomen cu care eram obișnuiți.”

Ar fi o prostie, pe fondul acestei incertitudini, să facem predicții excesiv de sigure despre cum va arăta ordinea economică mondială în cinci ani sau chiar în cinci luni.

Dar o lecție a acestor episoade de tumult economic este că surprinzătoarele efecte în lanț tind să rezulte din vulnerabiltăți nerezolvate de mult timp. Crizele au un mod de a aduce în prim-plan probleme care sunt ușor de ignorat în perioadele bune.

Un candidat evident este globalizarea, în care companiile pot muta producția oriunde este cel mai eficient, oamenii pot să se urce într-un avion și să plece aproape oriunde, iar banii se pot tranfera către orice loc în care vor fi folosiți la maxim. Ideea unei economii mondiale cu Statele Unite în centrul ei se prăbușea deja, între ascensiunea Chinei și tendința Americii înseși către naționalism.

Există semne conform cărora criza Covid-19 exagerează și, eventual, cimentează aceste schimbări.

„Se va regândi măsura în care o țară dorește să fie dependentă de orice altă țară”, a spus Elizabeth Economy, membră a Consiliului pentru Relații Externe. „Nu cred că acesta este sfârșitul globalizării. Dar accelerează tipul de gândire prevalent pe timpul administrației Trump, că există tehnologii critice, resurse critice, capacitate de fabricație de rezervă pe care le dorim aici în SUA în caz de criză. „

Luați în considerare doar câteva dovezi în ceea ce privește slăbirea temeliei globalizării.

Ministrul francez de finanțe a îndemnat companiile franceze să își reevalueze lanțurile de aprovizionare pentru a deveni mai puțin dependente de China și alte țări asiatice. Serviciul vamal și de protecție a frontierelor din SUA a declarat că va confisca exporturile anumitor materiale medicale. Iar vineri, senatorul Lindsey Graham a sugerat ca Statele Unite ar trebui să pedepsească China pentru că nu a reușit să împiedice răspândirea virusului prin anularea datoriilor pe care guvernul chinez le deține – o măsură care ar periclita rolul obligațiunilor Trezoreriei Statelor Unite ca fundament al sistemului financiar mondial.

Chiar înainte de lovitura dată de coronavirus, limitele globalizării erau din ce în ce mai clare.

Comerțul ca parte a PIB-ului global a atins maximul în 2008 și a înregistrat o tendință descendentă de atunci. Alegerea președintelui Trump și debutul unui război comercial cu China au determinat deja companiile multinaționale să înceapă să își regândească operațiunile.

„Cred că în prezent companiile discută în mod activ despre reziliență”, a spus Susan Lund, parteneră la McKinsey, care studiază interconectivitatea globală. „În ce măsură ar fi companiile dispuse să sacrifice eficiența trimestrială pentru reziliența pe termen lung, fie că este vorba despre dezastre naturale, criza climatică, pandemii sau alte șocuri?”

Ea are în vedere nu atât o retragere totală din comerțul global, cât o reorientare către blocurile comerciale regionale și un accent mai mare pe determinarea companiilor să creeze redundanță (duplicate de siguranță) în rețelele de aprovizionare. Guvernele vor insista probabil ca anumite bunuri, cum ar fi produsele farmaceutice și echipamentele medicale, să se bazeze mai mult pe producția internă, având în vedere nivelul actual al cererii pe plan global pentru aceste articole.

China și-a reorientat strategia economică, urmărind să nu fie un centru de producție low-cost pentru mapamond, ci producătorul de produse avansate din punct de vedere tehnologic, cum ar fi aeronavele și echipamentele de telecomunicații. Acest lucru i-a făcut pe americani, europeni și japonezi cu atât mai reticenți să desfășoare operațiuni majore în China, de teama furtului de proprietate intelectuală.

Sub administrația Trump, Statele Unite s-au confruntat cu tensiuni chiar și cu aliații tradiționali din Europa de Vest. Dacă punem totul cap la cap, o mentalitate de tip “fiecare națiune-pentru-sine” devenea deja din ce în ce mai înrădăcinată chiar înainte de Covid-19, pe căi ce par a fi consolidate de pandemie.

„Ceea ce se întâmplă în mod obișnuit după ce ai ajuns la o criză de genul acesta este că oamenii vorbesc despre noi epoci și despre cât de diferită va fi lumea post-pandemie”, a spus Ruchir Sharma, șeful pentru strategie globală de la Morgan Stanley Investment Management. „De această dată cred că tendințele care erau deja în mișcare înainte de această pandemie se vor accelera.”

Într-un episod anterior de de-globalizare – desfășurarea comerțului mondial care a avut loc în timpul Primului Război Mondial și al epidemiei de gripă din 1918 – a existat și o restructurare a sistemului financiar global, lira britanică pierzându-și preeminența.

Acest gen de lucruri este plauzibil să se întâmple și de data aceasta, dar semnele inițiale indică un sens contrar: că dolarul ar deveni și mai înrădăcinat în centrul sistemului financiar global.

Rezerva Federală a Statelor Unite a deschis linii de swap cu 14 bănci centrale de peste hotare – ceea ce le permite să pompeze dolari în sistemele lor bancare interne – și a început un program nou care permite altor țări să obțină dolari prin gajarea obligațiunilor Trezoreriei ca garanții. Aceste mișcări contribuie la asigurarea faptului că deficitul global de dolari nu paralizează economia mondială.

Oficialii europeni au fost reticenți în a lua măsuri care ar face euro mai central în sistemul valutar mondial, precum emiterea de obligațiuni care sunt garantate în comun de țările din zona euro. Și, în orice caz, China a fost reticentă în a-și reface sistemul financiar în moduri care ar putea permite renminbi-ului să devină mai important pentru comerțul mondial, cum ar fi să permită fluxuri libere de capital în și în afara monedei.

Mark Carney, fostul guvernator al Băncii Angliei, a susținut un discurs influent în fața colegilor de la alte bănci centrale în august anul trecut, susținând că actualul sistem monetar și financiar internațional, cu dependența sa profundă de dolar, nu era sustenabil. Însă pandemia poate înrădăcina și mai mult acest sistem defectuos.

„Sistemul dolarului este în mod inerent instabil, dar așa este și o bicicletă”, a spus istoricul Tooze. „Ambele sunt instabile, dar dacă te pricepi să le conduci, sunt minunate. Și Fed a demonstrat că se pricepe să conducă bicicleta hegemoniei dolarului.”

Uneori, în ultimii 12 ani, s-a simțit ca și cum lumea ar fi retrăit perioada din 1918 până în 1939, dar într-o cronologie dezordonată, ca și cum evenimentele ar fi fost repovestite de un elev care nu a învățat bine lecția. Și acea epocă a fost martoră la un colaps financiar global; o ascensiune a guvernelor autoritare; apariția unei noi superputeri economice (Statele Unite atunci, China, acum); și o pandemie, deși nu în această ordine.

Este posibil să nu știm exact unde va duce această criză, pentru economia mondială sau în orice alt domeniu. Dar un lucru pare clar: istoria sigur poate fi înfricoșătoare atunci când nu știi cum se termină.”