Orice țară care trăiește în umbra Rusiei lui Putin ar trebui să simpatizeze cu Taiwanul, scrie Edward Lucas într-o analiză CEPA.
🔷 Republica chineză offshore este o democrație exemplară guvernată de lege, prinsă într-o luptă existențială zilnică cu un vecin imperialist care o tratează ca pe o provincie rebelă deghizată într-o țară. Seamănă cu felul în care Kremlinul vede fostele națiuni captive ale imperiului sovietic.
O altă similitudine este aceea că pentru cele mai multe țări interesul economic și lașitatea politică se completează reciproc. Singurul garant real al securității europene este rolul american în NATO. La fel, suveranitatea fragilă a Taiwanului se bazează pe o garanție de securitate ambiguă și uzată din partea Statelor Unite.
Dar situația Taiwanului este și mai complicată de atât, pentru că țările occidentale acceptă o interdicție nevrotică impusă de regimul de la Beijing legăturilor politice cu statul chinez offshore. Aceasta trimite un mesaj de subordonare Partidului Comunist Chinez: la fel ca în Tibet și Hong Kong, acceptăm regulile voastre.
Dar acest lucru tocmai s-a schimbat. În ultimele zile de viață ale administrației Trump, Mike Pompeo, secretarul de stat, a ridicat restricțiile de lungă durată care limitează relațiile diplomatice ale SUA cu Taiwanul. De exemplu, oficialii americani rareori se întâlneau cu omologii taiwanezi într-un context sau loc oficial. Un semn al acestei schimbări este vizita pe care ambasadoarea americană la Națiunile Unite, Kelly Craft, urmează să o efectueze în Taiwan.
Lăudarea administrației Trump pentru orice nu este tocmai la modă acum. Este posibil ca această mișcare să fi fost făcută cu rea intenție: să jeneze administrația Biden, oferindu-i o alegere imediată și dificilă între o încleștare cu China continentală sau asumarea unei imagini neputincioase într-o problemă vitală de securitate.
Dar este, de asemenea, posibil să fie o lovitură de maestru. China nu poate riposta, deoarece decizia a fost luată de către o administrație pe picior de plecare. Administrația Biden poate spune că pur și simplu menține politica pe care a moștenit-o. China va mârâi. Și ce dacă? Din moment ce chestiunea este inerent simbolică, costurile sunt destul de mici (vânzarea armelor către Taiwan, în schimb, prezintă un risc politic real).
Această mutare americană creează spațiu de manevră și altor țări să acționeze. Și ar trebuie să facă acest lucru, cu rapiditate și hotărâre. Dacă, să zicem, Uniunea Europeană anunță că și ea vrea să trateze Taiwanul cu atenția și respectul pe care îl merită, va fi mult mai greu pentru administrația Biden să dea înapoi. Brusc, tabuul chinezesc ar începe să sune a gol. Țări precum statele baltice, Polonia, Republica Cehă și Slovacia ar trebui să profite de inițiativă și să solicite Comisiei Europene să reacționeze cu promptitudine. Ele și alte țări, cum ar fi Marea Britanie și Ucraina, ar trebui, de asemenea, să facă niște pași proprii: deschiderea misiunilor în Taipei, dacă nu sunt prezenți diplomatic, sau creșterea dimensiunii și a statutului oricăror birouri pe care le dețin acolo.
Acest lucru nu înseamnă – deocamdată – abandonarea politicii „o singură Chină”, în care țările sunt de acord că pot avea relații diplomatice formale doar cu una dintre cele două țări care pretind că sunt conducătorii legitimi ai Chinei. (Titlul oficial al Taiwanului este „Republica Chineză”, așa a rămas de când conducerea anticomunistă a fugit pe insulă după înfrângerea lor de către forțele comuniste în 1949).
Dar chiar și în cadrul „unei singure Chine”, țările au mult mai mult spațiu de manevră decât cred. Interdicția chineză a contactelor politice și diplomatice cu Taiwanul funcționează doar pentru că statele o acceptă. Cu cât mai multe țări vor refuza să se conformeze, cu atât mai puțin va mai conta interdicția – și cu atât mai curajoase se vor simți țările în cauză.
Și, totodată, mai sigure. Pentru țările care se sperie de Rusia, solidaritatea internațională este cea mai bună apărare. Susținerea Taiwanului face credibil acest lucru. 🟦
